Poate că... da: Definitely, Maybe

"Stai, opreşte-te aici! Fumai?!", izbucneşte apăsat precocea Maya (Abigail Breslin din Little Miss Sunshine, aici fără ochelari şi garderoba aberantă), întrerupînd rememorarea visător-amară a tatălui ei. Poate ar trebui să spunem că părintele s-a trezit în strania postură de Şeherezadă ca urmare a rugăminţii fiicei de a-i povesti cum a cunoscut-o pe mama ei. Şi că în prima secvenţă a acestei recente comedii romantice venite de la producătorii mega-hiturilor Notting Hill şi Love Actually, respectivul tată - advertiser de succes undeva în Manhattan - desface un plic în care se află actele care să îi consfinţească divorţul de amintita mamă. Ceea ce ar trebui să ne avertizeze deja că Definitely, Maybe nu e nici tocmai fals-zaharisit, nici grosier/ vulgar - adică apele stătute în care se scaldă de ceva vreme acele producţii hollywoodiene care îşi zic rom-com-uri.

Şi ciudăţenia nu se opreşte aici. Căci istoria amoroasă a lui Will (Ryan Reynolds) se dezvăluie, treptat, asemeni uneia poliţiste, în care nu ştii destul de mult timp care dintre însufleţitele apariţii feminine care se perindă prin poveste este aleasa şi care e cea mai potrivită. Să fie iubita din liceu, blondina Emily (Elizabeth Banks pe care aţi mai văzut-o în Spider-Man 2 & Spider-Man 3 şi în The 40 Year-Old Virgin) lăsată acasă, în Wisconsin cînd junele entuziast Will pleacă la New York să lucreze pentru campania prezidenţială (din '92) a lui Bill Clinton? Sau zănateca şi hazoasa colegă de serviciu April - Isla Fisher (The Wedding Crashers) cu care nu încetează să se împungă pe parcursul lungilor ore de muncă? Ori înflăcărata şi cruda jurnalistă Summer (Rachel Weisz, superbă, ca de obicei), încurcată cu mult mai vîrstnicul ei profesor - un Kevin Kline mult mai în formă decît l-am văzut de destul timp încoace? Unul dintre meritele filmului şi al acestei strategii de tip mystery abordate e că îţi menţine destul timp curiozitatea şi atenţia treze, căci, asemeni nehotărîtului şi confuzului protagonist, nu îţi dai seama din prima care ar fi alegerea potrivită.

Da, comedia romantică e din start o specie ultra-formatată, dar asta n-ar fi în sine o tragedie. Problema, cum am mai spus, e de ceva vreme lipsa de imaginaţie şi rapelul la clişee de carte poştală sau simplificări basmologice care trăsnesc a neveritabil. Structura clasic(izat)ă presupune, astfel, doi amorezi predestinaţi care să nu-şi dea seama de propria compatibilitate decît după o serie de rateuri, încercări, piedici şi ocolişuri - între care un obligatoriu moment în care orice viitor contact să pară de la improbabil/imposibil în sus. În epoca de aur a genului, scenariştii ştiau să umble cu graţie şi umor prin acest construct extrem de codat, compensînd astfel inevitabila previzibilitate a acestui tip de filme - la urma urmei te duci la aşa ceva ca să te simţi bine şi, pe undeva, să ţi se (re)confirme sau întărească acea credinţă naivă în existenţa jumătăţilor, a perechii perfecte, a... iubirii; şi nu ca să îţi aminteşti cît de urîtă poate fi viaţa. În vremuri mai recente, însă, comedia romantică a decăzut enorm, fiind supusă unei combinaţii ucigătoare de infantilism şi morală pură & dură, super-simplifica(n)tă şi, cel mai adesea, de-a dreptul insultătoare pentru inteligenţa unui spectator care nu e 100% dogmatic ori adormit.

Ceea ce ne readuce la filmul nostru. Care reuşeşte cumva, chiar dacă nici pe departe perfect, să regăsească ceva din spiritul mai aventuros, matur şi autentic al genului de odinioară. Regizorul-scenarist Adam Brooks, care a mai scris, între altele, vehiculul pentru Meg Ryan French Kiss, dar şi pentru Wimbledon şi al doilea Bridget Jones, a ales, pe lîngă neobişnuita construcţie presupus enigmatică, ce duce la un suspans binevenit şi în genere absent din asemenea filme, să contureze nişte personaje puternice, nuanţate, care nu se auto-împart de la prima apariţie în cadru şi primele vorbe rostite în bune şi rele. Fiecare dintre cele trei femei care i-au marcat viaţa sentimentală a protagonistului-narator, e, poate şi datorită căldurii amintirilor, fermecătoare în felul ei (şi felurile sînt cît se poate de diferite), departe de perfecţiune şi, tocmai de aceea, cu atît mai credibilă şi capabilă să-ţi atragă atenţia şi să-ţi cîştige, fie şi doar pentru un timp, simpatia. Iar faptul că fiecare în parte pare sensibil mai hotărîtă şi sigură pe ea decît bietul Will - care îşi petrece mare parte din poveste fiind înşelat, refuzat ori părăsit, dar fără a-ţi cerşi vreo clipă compătimirea - e un alt plus al filmului. Iar felul în care evoluţia spre o oarecare maturizare şi clarificare a eroului e pusă în paralel cu evoluţia - spre dezamăgire şi dez-idealizare - a fostului preşedinte american e unul dintre cele mai deştepte elemente cu care vine Definitely, Maybe. Campania în care se implică, total şi înflăcărat iniţial, tînărul abia ieşit de pe băncile şcolii pînă să dea, treptat, cu nasul de adevăratele feţe ale politicii funcţionează astfel ca un context extrem de eficace şi iluminant pentru trecerea firească şi, din nou, credibilă spre o perspectivă mai cinică (dar nu forţată) şi realistă asupra lumii; ca şi asupra relaţiilor amoroase care sînt, totuşi, centrul de interes al producţiei. Iar Ryan Reynolds, băiat atletic, cu muşchi frumos lucraţi şi look de vedetă a echipei de baschet a liceului, se descurcă bine în postura - mai curînd contre-emploi - de individ şovăielnic şi nu chiar norocos ori pe fază.

Pînă la urmă, avem de-a face cu un filmuleţ simpatic care, în ciuda unor minusuri - în cap cu rolul mai curînd artificial, de rezoneur/comentator al fătucii de care Abigail Breslin se achită cît de bine poate - abordează neobişnuit de onest şi nuanţat problema legăturilor intime, cu tot cu decepţiile şi rateurile aferente. Chestie pe care cel mai adesea cinema-ul mainstream o înghesuie în şabloane indigeste.