Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film Cannes 2008

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Special pentru LiterNet: Primele 3 zile - Cannes 2008


Alex. Leo Şerban

mai 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Miercuri. Prima zi a celei de-a 61-a ediţii a Festivalului de la Cannes a fost amestecată.

După ce fusese anunţat în afara competiţiei, filmul lui Fernando Meirelles Blindness (ecranizare după romanul nobelizatului Jose Saramago) a fost nu doar introdus în competiţie, ci chiar chemat să deschidă Festivalul. Brazilianul Meirelles (autorul extraordinarului Cidade de Deus şi, mai apoi, al unui destul de reuşit The Constant Gardener) declara, într-un interviu, că se pregătea să încheie postproducţia pentru un slot de proiecţie spre sfîrşitul festivalului, dar că Thierry Frémaux - delegatul general de la Cannes - i-a cerut să-l termine pînă pe 14. Nu ştiu dacă asta a influenţat cu ceva aspectul general al filmului (probabil că nu), cert este că Blindness este un rateu meseriaş. Bine lucrat la toate compartimentele (imaginea este excelentă, actorii - Julianne Moore, Mark Ruffalo, Gael Garcia Bernal... - sînt foarte buni, montajul la fel), ecranizarea (semnată de Don McKellar, care şi joacă în film) suferă totuşi de pe urma unei adecvări superficiale la substanţa cărţii. Poate că, de fapt (n-am citit romanul), povestea, deja văzută, nu trebuia transpusă în imagini: parabolă distopică şi străveziu politică despre substratul de primitivism din omul modern şi despre posibile derive concentraţionare într-o ţară democratică, Orbire este genul de falsă idee bună - o reciclare tezistă şi la prima mînă a paradigmei kafkiene. Sau (dar asta ar putea fi mai mult un "private joke" pentru festivalieri) o (pre)viziune catastrofistă a Cannes-ului peste un număr indefinit de ani: un spectator orbeşte subit cu ochii-n ecran, epidemia se extinde la toată sala, iar primarul (acelaşi paşnic Monsieur Brochand, atît de acomodant) instituie carantina în Palatul Festivalului transformat în închisoare; ca-n Împăratul muştelor, scapă cel mai puternic!

În orice caz, a fost una din cele mai neinspirate deschideri de festival, la Cannes - care ne-a tot obişnuit cu deschiderile neinspirate... Blindness apasă pe aceeaşi pedală (atmosferă, morală etc.) ca şi Children of Men al mexicanului Alfonso Cuaron (membru al juriului), dar nu-i iese: "mesajul" este mult prea in your face, precipitările cronologice sînt aproape comice, voice over-ul lui Danny Glover este criminal, iar "happy-end"-ul pare (încă) o proastă idee bună - găsită în lada cu vechituri a Hollywoodului. Meirelles spunea, în acelaşi interviu, că ideea de a-l distribui pe Ruffalo i-a venit atunci cînd a citit, la rîndul lui, un interviu cu acesta, care mărturisea că fusese diagnosticat cu un cancer (pe care, din fericire, l-a stopat din faşă): mi s-a părut sinistru - şi aproape sinistru de cinic să o declari... Şi tot brazilianul ne împărtăşea teama lui de a-i arăta filmul lui Saramago (va face o vizionare privată în care va fi singur, în sală, cu scriitorul); cred că are toate motivele să se teamă.

În schimb, documentarul israelian Waltz with Bashir (de Ari Folman) a fost o surpriză foarte plăcută. A fost comparat cu Persepolis, care a plecat cu un premiu al juriului anul trecut - şi cred că este o comparaţie care stă în picioare: tot autobiografic, tot animaţie şi tot pentru un public adult şi ceva mai sofisticat. Folman (care apare el însuşi în film - evident, tot în "versiune animaţie") a mărturisit într-un interviu că ideea lungmetrajului i-a venit atunci cînd şi-a dat seama că este incapabil să-şi amintească faptele exacte din vremea cînd a fost soldat în armata Israelului şi a asistat la masacrul din taberele de la Sabra şi Shatila (din 1982). Povestea s-a construit, aşadar, ca o formă de terapie prin imagine: discuţii cu foştii camarazi, prezenţi şi ei la faţa locului, cu un prieten psihanalist şi cu un ziarist celebru - toate, videodocumentate -, pasul următor fiind transpunerea tuturor acestor conversaţii în animaţie. Avantajul acestui procedeu (care nu este acelaşi cu "rotoscopia" la care a recurs Richard Linklater în două dintre filmele sale) este că i-a permis regizorului - şi, implicit, permite spectatorului - să mediteze la ceea ce vede pe ecran: nu simpla "realitate", ci şi travaliul de substituţie a unei imagini cu alta, defazată faţă de cea din amintire, această defazare fiind "artificiul" (psih)analitic care fixează sensul celor întîmplate.

Joi. Văd Leonera, al argentinianului Pablo Trapero, la proiecţia de dimineaţă: un film dur, puternic, extrem de trist şi totuşi plin de speranţă şi energie, despre o femeie acuzată că şi-a ucis amantul şi condamnată la zece ani de închisoare. Femeia, Julia (interpretată cu o forţă surprinzătoare de fragila Martina Gusman, soţia regizorului), este însărcinată, naşte în puşcărie şi-şi creşte copilul, Tomas, în sînul unui matriarhat carceral aproape surrealist... Interpretat de actori profesionişti (Gusman, Elli Medeiros - mama Juliei, care-i fură copilul - şi sex-simbolul Rodrigo Santoro într-un scurt rol dramatic foarte convingător - acela al amantului amantului, a cărui mărturie mincinoasă o înfundă pe Julia) alături de zeci de neprofesioniste de toate vîrstele (care joacă rolurile puşcăriaşelor), Leonera (care se traduce prin "Cuşca de lei") este cinema realist de cea mai bună calitate - un film care demonstrează încă o dată, dacă mai era nevoie, vitalitatea cinematografului argentinian - prezent în competiţie prin două titluri: acesta şi La mujer sin cabeza al Lucreciei Martel.

Imediat după, alerg la sala de alături (Debussy) pentru a prinde primul film din secţiunea "Un certain regard", Tokyo! - un film în 3 scheciuri semnat (în ordine) de Michel Gondry, Leos Carax şi Bong Joon Ho... Cel mai reuşit este al acestuia (ultimul), despre un hikikomori - nume generic dat japonezilor care se izolează în apartamentele proprii, refuzînd să mai iasă din case - care se îndrăgosteşte de fata venită să-i aducă pizza... un fel de intertext graţios care amestecă sugestii din Chungking Express al lui Wong Kar-wai, ceva poezie c/o Kim Ki-duk şi un aer uşor S.F. via Shinya Tsukamoto; dar nici celelalte două nu sînt rele: episodul lui Gondry începe în realismul naturalist cel mai concret (probleme locative, financiare, de cuplu etc.) şi sfîrşeşte în realism magic, cu fata care nu-şi găseşte rostul pe lume mulţumită, în fine, să fie de folos în chip de... scaun, în timp ce cel al îndelung-dispărutului Carax (care n-a mai făcut film de la Pola X, prezentat la Cannes în 1999) este o şarjă extremă, neruşinat de caricaturală, dar irezistibil de hilară la starea de fapt a Lumii în anul de (diz)graţie 2008, bifînd, în treacăt, mai tot - de la Frankenstein la filmul-catastrofă made in Japan, la blasfemia religioasă şi la tractul de propagandă anti-american; în plus, îl "scoate de la naftalină" pe actorul său fetiş, Denis Lavant, într-un rol (de monstru/iluminat) care este ca un ecorşeu simbolic...

Seara - prezenţa obligatorie la Üç maymum (Trei maimuţe), ultimul experiment marca Nuri Bilge Ceylan, "couchou"-ul criticii internaţionale. Filmul (filmat, se pare, digital) începe bine, promiţînd - parcă - o schimbare, dacă nu de ton, atunci de substanţă: un accident, patronul (vinovat) îi propune un tîrg şoferului său, acesta acceptă să facă pîrnaie în locul lui contra unei sume de bani achitabile la ieşirea din închisoare. Lucrurile, însă, se complică atunci cînd soţia şoferului se duce la patron la birou cerîndu-i un "avans", acesta începe să-i facă curte, iar cei doi au o scurtă aventură - rezultatul fiind că femeia se îndrăgosteşte nebuneşte de patron, iar fiul îl ucide... Mare parte din atmosfera specifică lui N.B. Ceylan este dată de imagine (pictural-spectaculoasă) şi de elipsele de scenariu, cu (aici) o inserţie neaşteptată de fantastic (un alt fiu, mort copil, intervine - spectral - în poveste), dar combinaţia aceasta de telenovelă şi stilism recherché (în linia Antonioni/Angelopoulos) nu este de un gust tocmai desăvîrşit.

Vineri. Las baltă filmul din competiţie (Un conte de Noël al lui Arnaud Desplechin) pentru a vedea Boogie al lui Radu Muntean (în secţiunea "Quinzaine des realisateurs"). Şi nu regret: deşi (inevitabil) mai puţin dramatică decît Hîrtia va fi albastră, această poveste 100% contemporană - pe scenariul aceleiaşi echipe: Răzvan Rădulescu, Alexandru Baciu şi regizor - este o foarte binevenită alternativă la "valul mizerabilist", rămînînd, totuşi, în minimalismul cel mai canonic... Trei trentagenari, aşadar (jucaţi de Dragoş Bucur, Mimi Brănescu şi Andrei Văncică), se-ntîlnesc din întîmplare pe litoral; "Boogie" (Bucur, în cel mai bun rol al său în cinema) este deja tată, iar soţia lui (Anamaria Marinca) aşteaptă încă un copil; în urma unei discuţii nocturne în care acuzele sfredelesc tot mai adînc, pînă la os (scena cea mai reuşită a filmului), Boogie lasă nevastă cicălitoare şi copil şi-şi petrece noaptea alături de foştii colegi - într-un fel de bifare compulsivă (şi ultimativă) a tuturor lucrurilor la care a renunţat de dragul căsniciei: băutură, ţigări, femei... Această ultimă "boy's night out" se încheie - la modul cel mai natural cu putinţă - în zori, după ce Boogie şi-a înmormîntat tinereţea realizînd, cu această ocazie, că trecutul de la 18 ani nu poate fi "reconstituit" - la 30 şi ceva - decît cu amărăciunea care vine la pachet. Dialogurile incredibil de fireşti (marca Rădulescu & Co.) ţin povestea (şi spectatorii) mereu "în priză" (priza la realitate); în acelaşi timp, nu tot este important în acest inedit (pentru cinematograful românesc) exemplu de terapie colectivă (a regizorului şi a celorlalţi doi scenarişti), unele anecdote sînt "cu circuit închis", mult prea personale pentru a rezona cu marele public, iar lipsa unei singure soluţii vizuale (de tip "imagine-simbol") care să suplinească excesul de limbaj se face simţită...

Acestea fiind spuse, Boogie este un film mai mult decît necesar: primul film românesc intimist de după 1989 care priveşte relaţiile de cuplu şi problemele personale cu maturitatea artei adevărate - fără, adică, romanţiozitatea post-adolescentină din Legături bolnăvicioase, de pildă.


(Deplasare sponsorizată de firma Henkel)



 Toate articolele despre Festivalul de film Cannes 2008

Resurse

 Alte articole de Alex. Leo Şerban


Alte articole

 Acesta este Cannes-ul 2008..., Alex. Leo Şerban, un dialog cu Magda Mihăilescu
 The loneliness of the Long distance Cannes film runner * - Cannes 2008, Alin Ludu Dumbravă
 Cannes 2008: filmele altora, Andrei Creţulescu
 Sean Penn, între Scilla şi Caribda - Cannes 2008, Magda Mihăilescu
 Cannes 61: o lume care dă pe-afară, Alex. Leo Şerban
 Toate articolele despre Festivalul de film Cannes 2008


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer