Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Dogville

Oraşul şi cîinii - Dogville


Andrei Gorzo

Dilema Veche, ianuarie 2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
"Sfinţii ar trebui socotiţi întotdeauna vinovaţi pînă cînd li se dovedeşte nevinovăţia", scria George Orwell, şi m-am gîndit la asta în timp ce urmăream povestea lui Grace (interpretată de marea actriţă în care s-a transformat Nicole Kidman), spusă de Lars von Trier. Urmărită de gangsteri, Grace se refugiază în Dogville ("un orăşel superb în mijlocul acestor munţi magnifici"), ai cărui cetăţeni la început o acceptă şi apoi se întorc împotriva ei cu infinită cruzime. Grace are guler şi manşete de blană, dar spune lucruri precum: "Nu merit pîinea asta." Despre trecutul ei nu spune decît atît: "Am fost crescută ca să fiu arogantă." Prezentul îl acceptă. Putea fi un personaj groaznic de masochist, dar nu pare aşa: vorbeşte încet, de parcă gîndul ei curat ar trebui să facă un efort ca să iasă în aerul otrăvit al acestei lumi, şi îşi priveşte persecutorii cu o răbdare în acelaşi timp iertătoare şi strivitoare, de parcă ar şti de cînd lumea că atîta pot ei, asta le e natura, iar limpezimea şi nobleţea acestei cunoaşteri ar împiedica-o să facă mare caz de metehnele lor. Toate astea, plus frumuseţea lui Kidman, îţi pot inspira veneraţie, dar există ceva alarmant în sfinţenia lui Grace, ceva dur şi trufaş şi - după cum ar spune Orwell - inuman. Orwell mai scria că a fi uman înseamnă "să nu cauţi perfecţiunea, să fii dispus să păcătuieşti de dragul loialităţii, să nu împingi ascetismul pînă în punctul în care face imposibile relaţiile prieteneşti, şi să fii pregătit ca viaţa să te învingă şi să te distrugă pînă la urmă, acesta fiind preţul inevitabil al legăturilor de iubire cu alţi indivizi umani". Aici se desparte Orwell de Dogville. În orăşelul lui Von Trier, a fi uman înseamnă să nu cauţi perfecţiunea decît în perversitate, să nu fii dispus să păcătuieşti, dar s-o faci tot timpul, şi nu de dragul loialităţii, ci de dragul complicităţii în ipocrizie, să împingi ascetismul pînă în punctul în care rupi relaţiile cu lumea (Dogville n-are primărie, nu primeşte ştiri, nu participă la vot), să fii pregătit să învingi şi să distrugi viaţa, acesta fiind preţul inevitabil al lipsei de iubire pentru alţi indivizi umani.

Dogville este în America, dar de fapt nu este. Von Trier n-a fost niciodată acolo şi a filmat totul în studio: personajele ciocănesc la uşi inexistente, casele şi străzile sînt desenate cu creta; cînd latră un cîine, te aştepţi ca şi el să fie un desen, şi surpriză!, chiar asta e - pînă-n final, cînd sare la tine. Şi ajungem la întrebarea: cît de antiamerican e Dogville? Foarte antiamerican, au considerat unii americani - în special cei cărora le place să creadă că toată lumea îi urăşte, şi cei cărora le place să creadă că merită ura întregii lumi. Eu prefer să-l cred pe Von Trier, care a declarat că şi el se simte ca un american. Filmul lui precedent, Dansînd cu noaptea / Dancer in the dark, era plasat într-o Americă ale cărei cinematografe de provincie prezentau musical-uri vechi şi ai cărei vagabonzi călătoreau pe acoperişurile trenurilor, ca pe vremea Marii Crize; Dogville ar putea fi un orăşel de pe vremea aceea, după cum ar putea fi un tărîm uitat de timp. Cu cît mă gîndesc mai mult la aceste filme, cu atît mi se pare că "America" lor - mitologia Crizei, recuzita gangsterismului de epocă, iconografia Hollywood-ului (în Dogville apare Lauren Bacall) - e ceva ce aparţine întregii lumi; cu alte cuvinte, dacă începem să vorbim despre noi, ajungem la America - ea a pătruns în toate visurile noastre. În orice caz, păcatele dogvilleze - conştiinţa obişnuită să trişeze la examene, cruzimea atît de uşor stîrnită de vulnerabilitatea celuilalt, ruşinea care nu naşte căinţă, ci o ură înzecită - nu sînt strict americane. Atunci cum e Dogville? Anticreştin? Antiumanist? Ca întotdeauna la Von Trier, rămîne suspiciunea că totul e un banc sadic, că regizorul nu vrea decît să-şi bată joc de emoţiile noastre - să le găsească, să le înhaţe şi să dea cu ele de pămînt aşa cum dogvillezii dau de pămînt cu bietele statuete pentru care Grace a muncit atîta. Dar nu-şi bate joc de arta lui. Ca mulţi alţi spectatori, m-am simţit agresat de Dogville şi mi-am dorit să-l prind cu bunuri contrafăcute, cu zaruri măsluite; dar stilizarea, departe de-a te distanţa, te apropie de dogvillezi, iar jalnicele lor procese mintale sînt extraordinar de transparente şi intens verosimile. Tot nu sînt sigur că-mi place ce face Von Trier cu emoţiile spectatorilor săi; dar mă bucur că face ceva cu ele. El e adesea numit geniu, onoare pe care o împarte cu (printre alţii) Quentin Tarantino. Nefiind prea sigur că Tarantino ştie deosebirea dintre un om şi un hot-dog, eu aleg Dogville - oricînd.



 Toate articolele despre Dogville


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Dogville sau despre construcţii complicate cu materiale de bază, Laurenţiu Brătan
 Dogville - extenuant ca o cursă în susul muntelui, Giulia Ghica Dobre
 Lars-von-Trier's-ville, Andrei Bangu
 Dogville, graţie şi violenţă, Dan Stanca
 DOGVILLE, Distribuitor Independenţa Film
 Toate articolele despre Dogville


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer