GoGoGoMach-ie insipidă, dar indigestă - Speed Racer

Dacă nu v-am spus, vă repet - cum zicea un apevist pe vremuri, cînd făceam armata la Caracal. Da' cred că v-am spus - şi la ... Terabithia, şi la Spiderwick... şi la ...Magorium... (bref, la toate peltelele sălcii care s-au tîrît printre sclipiri ca Enchanted, Stardust, The Golden Compass, ca să nu mai vorbim de Ratatouille sau Transformers!)

Da, sigur v-am spus - aşa că nu mai repet: chestia asta şi cu filmul pentru copii sunt două treburi foarte grele! Cine-şi închipuie că pe copii poţi să-i prosteşti cu trucuri ieftine, să se mai gîndească.(Ce-i drept, poţi să le faci ceva şi cu trucurile astea ieftine: poţi să-i speli pe creieri într-o veselie continuă. Ceea ce constituie, totodată, motivaţia succesului de public al acestui gen de producţii inepte, dar vîrîte pe gîtul preşcolarilor şi al elevilor de generală prin nişte campanii de product placement similare cu alea pentru junk food şi crispies pe care tocmai le-au interzis deputaţii noştri prin şcoli; cînd vor interzice şi genul ăsta de junk movies, oi mai trăi o viaţă).

Principala problemă a acestei pelicule, care-ar fi putut să fie marea revenire spectaculoasă a fraţilor Wachowski şi nu e decît un mare flop spectaculos (atît filmiceşte, cît şi flopiceşte) este lipsa de inspiraţie absconsă, totală, sumbrrră, în adîncime... Pur şi simplu nu are scînteie - şi de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere! A pornit de la un serial de animaţie oricum amorf şi cantitativo-multativ, pe numele-i Mahha GoGoGo, (zis şi Mach... - tot ...GoGoGo - sau, ca să nu care cumva Doamne-fe să credem că-i ceva cu GoGo-Mănie, alias Speed Racer - titlu tîrît pînă aici, pe marile ecrane) - transpunîndu-l în format cinematografic fără nici un alt mobil decît "hai s-o facem că să vezi ce cool o să iasă!" Şi n-a ieşit cool, a ieşit căliu. Şi leşinat. Şi umflat cu pompa. Păcat de-atîta caznă C.G.I.-stică dusă de izbelişte!

În spiritul aceleiaşi condescendenţe ignorante faţă de genurile amăgitor-"uşoare" (nu numai cele strict pentru copii, ci şi în genere fantastice, fantasy, soft-SF, din familia basmului, etc. - pe scurt, din ce în ce mai îndepărtate de realism), unii diletanţi îşi închipuie că această zonă ar tolera rabatul de la credibilitate - ei bine, rezultatele se văd (şi se aud, se aud surround de-ţi intră neuronii-n rezonanţă)! Cu cît o poveste cinematografică, prin natura ei, se îndepărtează mai mult de domeniile verosimilului, cu atît e mai importantă starea de real pe care să le-o imprime receptorilor - altfel, se-alege praful! Cum să ţii în scaun spectatorii (mai ales pe cei de vîrstă fragedă, încă netrecuţi prin şcoala lui Kafka, a lui Beckett, Ionescu, Joyce, etc.), cu ochii-nfipţi în cele mai năstruşnice trăsnăi pe care le poate scorni imaginaţia, fără numitorii comuni ai unor rapeluri empatice cu care să-i agăţi sufleteşte? Şi - atenţie! - taman aici ne aflăm pe teritoriul delicat şi înşelător unde reţetele şi formulele riscă să dea chix; unde e nevoie de inteligenţă, afinitate şi inspiraţie creatoare.

Adică exact ceea ce lipseşte în proporţie abisală din Speed Racer. Universul de basm urban futurist al povestirii, destul de plat şi convenţional încă din formula de cartoon, îşi relevă, sub ochiul nemilos al camerei de filmat (fie şi în cheia graficii computerizate), toată goliciunea. Probabil simţind această monumentală sterilitate, realizatorii supralicitează pe toate planurile. Schiţişoara de scenariu e complicată inutil cu fel de fel de stufoşenii care suflă aer în toată tărăşenia pînă la incredibila durată de două ore şi un sfert - şi oricum nimeni nu-şi pierde vremea cu ele, că pe preşcolari îi doare-n cot de intrigile lălăite cu corupţie, blaturi, sabotaje şi D.N.A.-uri gen Bălănel şi Miaunel, iar părinţii au adormit cam de pe la ultima linie dreaptă a primei curse. (Se impune să subliniem şi că scriitura conţine una dintre cele mai penibile băşituri-de-teatru din cîte s-au fost văzut: deci, heroicul frăţîne mai mare al eroului, care-i fusese mentor şi-l alăptase cu ulei de motor, a murit puţin, acu' cinci ani; nici nu apare bine adversarul lui Speed, misterios-enigmatic-tainicul Racer X, că ni se şi bagă-n ochi ideea că poate sigur e Rex Racer înviat din morţi! Imediat ce-a dospit la fix ideea, Speed vine şi-l întreabă: "Tu eşti, Rexe?" "Nu-mpărate," răspunde Ixulescul, scoţîndu-şi casca - şi vedem că nu e el. Pentru ca nu peste mult, Andy şi Larry să ne ia de mînuţă şi să ne conducă la el în cap, unde-i vedem toate amintirile, cum şi-a înscenat el moartea şi şi-a făcut şi operaţie estetică, printr-un montaj de flash-back-uri şi mai scos din burtă decît în Illusionist sau în 21. De unde pînă şi copiii ştiu că genul ăsta de dezvăluire în trepte, cu dus-întors şi piste false, se face mergînd mereu în sus, din surpriză-n şi mai surpriză, aici avem curat uite-popa-nu-e-popa: ba e fra-su, ba nu-i fra-su; ba totuşi e el, ba nu că totuşi nu-i el; ba da, ba nu. De parcă n-ar fi luat în balon Neil Simon tocmai jongleriile astea stătătoare, în finalul delicioasei Murder by Death/ Cinci detectivi la miezul nopţii.

Regia tehnică, preocupată să menţină un firicel călăuzitor în toată brambureala, îşi prinde deştele printre secvenţele haotice ale curselor, din care nimeni nu înţelege nimic (nu c-am suferi cine ştie ce din cauza asta) şi gelatina non-cursistă, cînd persoanele respiră pe-acasă, prin ateliere, pe străzi şi prin birouri. Se mai remarcă aici încă un autogol, tot din categoria brainwashingului menţionat mai sus: cum bine ştim, vajnicii corifei ai ratingului, cu monumentala lor cunoaştere a psihologiei infantile, cred că progeniturile noastre se vor şoca, stresa şi aliena irevocabil şi iremediabil dacă văd buba pe ecran - aşa că, voindu-se el un film pentru copii, a trebuit să dispară orice formă de duritate, cît de mică, asociată cu cursele. Fac maşinile alea cele mai cele tumbe, intră unele-n altele, se dau de-a bîldîbîca prin aer precum popicele - şi unul nu se-alege cu-o julitură, o vînătaie, un cucui, ceva (deşi despre Rex ni se povesteşte că s-a accidentat mortal - da' demult, tare demult, cînd comisiilor de rating încă nu le căzuseră chiar atîtea sacsii cu flori în cap). Rezultatul e, din nou, o totală lipsă de veridicitate şi de angajare a spectatorului. Cum să iei în serios cursele alea, cînd pînă şi accidentele arată la fel de convingător ca-n jocurile pe computer? (în treacăt fie zis, a fost unul dintre motivele pentru care X-Rally, Grand Prix şi alte alea nu m-au captivat niciodată; măcar în Wolfenstein, Duke Nukem şi Quake, mă umpleau de sînge sănătos de tot - să ştim o socoteală!) Dar, deh - unde-i lege, nu-i tocmeală (şi nici profesionalism cinematografic; că de artă, ce să mai vorbim).

Actorii, bieţii, lecturează nişte replici năucitor de inepte, şi parcă se tot uită-napoi să vadă unde şi-au pierdut identitatea printre pixelări şi pixelaţii. Montajul, mă rog... e onorabil în măsura în care reuşeşte să aşeze-n ordine toate foile de varză, ba chiar şi să imprime, pe alocuri, cîteva doze de zglobinol superficial unei poveşti greoaie ca o bunică obeză.

Evident, compartimentul vedetă e cel plastic, unde laudele (în tandem cu şuturile) şi le adjudecă echitabil directorul de imagine David Tattersall şi scenograful Hugh Bateup, ambii urmaţi de nişte echipe cît pomelnicul Margaretei Aldea din Gaiţele lui Kiriţescu. Aici se vede cel mai clar paradoxalul efect al combinaţiei dintre perfecţiunea efectelor speciale şi impotenţa intenţiilor vizuale. Privind filmul, gîndul mi se îndrepta irezistibil spre La Science des rêves al lui Gondry, cu acele secvenţe onirice în care efectele speciale, voit rudimentare şi de un empirism studiat, creau o armonie impecabilă cu elementele reale - pur şi simplu, actorii în maşini de carton, sau zburînd decupaţi peste oraşul de hîrtie, rămîneau pe deplin convingători: erau de-acolo.

Năzbîtiile din Speed Racer nu-s nici de-acolo, nici de-aici, nici de altundeva; nu-s de nicăieri. Deşi nu se văd tăieturi de foarfece pe contur, actorii nu se pupă neam cu decorurile lipite peste ecranul verde. Deşi fluenţa cinematică a maşinilor e ireproşabilă, nici dracu' nu crede că nişte obiecte (orice fel de obiecte - de la chifle aruncate cu praştia pînă la Millenium Falcon) se pot mişca aşa, fie pe-un circuit de curse, fie prin văzduh, fie printr-o gaură-de-vierme. Deşi culorile au fost gîndite pînă la cele mai fine nuanţe, şi coordonate cu ditamai programele sofisticate de sintetizare cromatică, efectul vizual de ansamblu, departe de a deveni caleidoscopul epatant, euforizant, époustouflant pe care-l voiau realizatorii, e al unei învălmăşeli inutile, obositoare, depăşind cu mult chiar şi cele mai înalte cote ale kitsch-ului. Una peste alta, tot filmuleţoiul e supraîncărcat, supralicitat şi suprasolicita(n)t, dînd întocmai senzaţia unei portocale îndopate cu steroizi, pîn-arată ca un cap de copil, şi cînd muşti din ea, nu tu gust, nu tu aromă, nu tu suc, doar un fel de smac cu parfum de frizerie. După care, să te ţii dureri de burtă!

18 mai, 2008, h. 21:30-22:56
Bucureşti, România

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.