Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film Cannes 2008

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Următoarele trei zile - Cannes 2008


Alex. Leo Şerban

mai 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Sîmbătă. Ziua începe în forţă cu Linha de passe, cel mai ambiţios film de pînă acum al brazilianului Walter Salles (co-regizor alături de Daniela Thomas, cu care mai făcuse un film în 1996, Terra estrangeira). Jucat, în parte, de neprofesionişti (o caracteristică a neorealismului latino-american, dovadă şi Leonera), Linha de passe spune povestea unei familii (o mamă singură, între două vîrste, cu patru băieţi şi încă unul pe drum) într-un mod care aminteşte de Rocco şi fraţii săi, dar substanţa este în mod clar contemporană şi, mai ales, braziliană: pasiunea cvasi-religioasă a mamei şi a unuia dintre fii este fotbalul (titlul filmului se traduce prin "joc de pase"). Filmul se încheagă destul de greu din cauza acţiunii ramificate în cinci (povestea mamei şi a celor patru fii), însă intensitatea cu care Salles & Thomas privesc viaţa fiecăruia dintre ei - undeva între documentar şi ciné-verité - impune respectul şi, de pe la jumătate, un interes autentic. Deşi presa orală îl dădea ca "neterminat", Linha de passe orchestrează fără fisură acest ansamblu dificil, dînd fiecărui protagonist frîntura sa de viaţă adevărată - iar finalul deschis pare, dimpotrivă, cea mai bună soluţie narativă dintre multele posibile.

La prînz, încerc să văd 24 City, semi-documentarul semi-ficţiune (filmat digital) al chinezului Jia ZhangKe (despre muncitorii unei fabrici "secrete" din provincia Changdu şi transformarea zonei într-o enclavă imobiliară pentru nouveaux riches), dar după trei sferturi de oră mă declar învins: mi se pare plat, lent, neinteresant - aşa că o ratez şi pe Joan Chen, şi pe muncitoarea semănînd cu Joan Chen, dacă am înţeles bine explicaţia cuiva care a stat pînă la capăt şi care mi-a explicat şi "demersul" regizorului... (Nu m-ar mira ca, în "bună" tradiţie canneză, tocmai acest film să fie unul din cele premiate!)

Seara, schimbare de registru, dar nu şi de clasă socială, în Serbis (Service) - filmul filipinezului Brillante Mendoza (de la care spectatorii pleacă masiv). De unde scrisesem (într-o corespondenţă pentru Libertatea) că această ediţie a Cannes-ului "suferă" de pe urma faptului că lipseşte unul dintre ingredientele cine-qua-non ale festivalului (i.e. Sexul), filmul ultra-poverist şi super-mizerabilist al foarte prolificului Mendoza (6 filme în numai 3 ani!) îl readuce pe marele ecran prin cîteva scene explicite de sex, inclusiv oral. Filmat cu un soi de urgenţă înduioşătoare, vizibil limitat ca buget, pe alocuri stîngaci, Serbis are, totuşi, ceva fascinant - antropologic mai mult decît cinematografic: o familie (iarăşi, o familie!) locuieşte pe cele cîteva etaje ale unui cinema insalubru, care nu mai proiectează decît filme porno (pentru o clientelă cu precădere gay), cu membrii săi (părinţi, unchi, mătuşi, veri şi bunică) văzîndu-şi de micile drame (cu precădere, financiare) şi cu un copil plimbîndu-se cu tricicleta printre acuplările sordide ale clienţilor... Ca atmosferă, filmul este undeva între Tennessee Williams şi Pasolini, cu cîteva tuşe naturaliste care te fac să întorci, scîrbit, ochii de la ecran (cum ar fi "spargerea" unui furuncul!).

Duminică. Alt început în forţă al unei zile - şi alt titlu memorabil al unei ediţii "publicitate" (cît se poate de greşit, cum se vede) ca fiind una "slabă": Gomorra, ecranizarea italianului Matteo Garrone după bestsellerul tînărului Roberto Saviano (29 de ani). Este, poate, chiar cel mai bun film de pînă acum - o descindere curajoasă şi condusă cu mînă sigură în lumea Camorrei napolitane (care, ne informează genericul de final, ia viaţa unui om la fiecare trei zile: 4000 cu totul, pînă acum). Garrone (care e şi pictor) face ca acest lucru să nu se vadă: filmul său este 100% cinema (neo)realist, fără frumuseţi vane sau cadre căutate, dar cu un simţ perfect al energiei de ansamblu şi al detaliului (uneori, surprinzător - vezi ieşirea a două personaje din găuri de canalizare, într-o staţie de benzină pustie, ca nişte personaje beckettiene!). Jucat (din nou) de neprofesionişti (alături de actori cunoscuţi), Gomorra este genul de film de ficţiune cvasi-documentar care face ca "filmele de gen" (cu mafioţi) să pară - prin comparaţie - nişte exerciţii de imagine... Mai mult, reuşeşte să te ţină cu sufletul la gură într-o poveste - ca şi aceea din Linha de passe - multi-ramificată, cu personaje atît de pregnante încît îţi vine greu să crezi că nu au fost decupate din realitatea înconjurătoare. Indiferent dacă juriul condus de imprevizibilul Sean Penn îl va premia sau nu, Gomorra semnalează revenirea puternică a noului cinematograf italian la Cannes, după autorii arhicunoscuţi (gen Bellocchio sau Moretti).

La prînz, puhoi şi îmbulzeală în marea sală Lumière pentru Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull al lui Spielberg - ultimul episod (evident, în afara oricărei competiţii...) al aventurilor lui "Indy" după o pauză de 19 ani. Dincolo de hype-ul de rigoare - şi de "botezul" nou-venitului Shia LaBeouf în calitate de moştenitor al mitologicului dr. Jones -, filmul furnizează ceea ce promite, adică divertisment de calitate. Spielberg se (şi ne) amuză cu o autoreferinţă explicită la filmele sale (de la Întîlniri de gradul trei încoace), tonul este delicios de camp, cascadoriile sînt alea "tradiţionale", fără prea multe CGI-uri (deşi George Lucas este unul dintre producători), iar Cate Blanchett este în top-formă cameleonică afectînd un (jamesbondian) accent rusesc şi o pieptănătură à la Uma Thurman în Pulp Fiction...

Iar ziua se încheie - pentru mine - în cel mai schizoid mod cu putinţă: văzînd minunatul documentar al lui Raymond Depardon, La vie moderne (în secţiunea "Un certain regard")! Asta e ceea ce-mi place cel mai mult, la Cannes: faptul că, după o "mare maşinărie hollywoodiană" precum Indiana Jones, te poţi muta în altă sală şi vedea un astfel de film "de festival" - mic, "şoptit", aproape confidenţial... Documentarul veteranului Depardon este "doar" despre ultimele bătăi de inimă ale satului tradiţional, iar "personajele" lui - ţărani bătrîni şi monosilabici, a căror întîlnire cu camera lui Depardon va fi fost singurul lor contact cu cinema-ul - nu se pot lăuda decît cu aventura cotidiană a muncii la cîmp şi cu surprizele domoale ale mulgerii unui uger de vacă, dar frumuseţea melancolică a acestei lumi în apus (surprinsă de ochiul empatic al cineastului, pe acordurile aceleiaşi melodii de Fauré) răscumpără cu prisosinţă răbdarea de a zăbovi s-o filmezi anotimp după anotimp, an după an. Unul din cele mai emoţionante (şi amuzante, totodată!) filme de la Cannes 61.

Luni. Dimineaţă, Le silence de Lorna - filmul Dardennilor, apropo de care toată lumea se întreabă dacă le va aduce fraţilor belgieni o (fără precedent în istoria festivalului!) a treia Palme d'Or. Începe bine, cu "dardennismele" (flerul locaţiilor, personajelor şi relaţiilor) la locul lor şi cu o poveste care, de la primul cadru (Lorna numără nişte bancnote la o bancă), îţi dă tema filmului: banii. Lorna însăşi (o actriţă albaneză, ca şi personajul pe care-l joacă) este bine aleasă, iar "menajul" bizar pe care-l face cu obişnuitul Dardennilor, Jeremie Rénier (excelent, ca întotdeauna) - şi pe care-l descifrezi după cîteva replici: Lorna s-a căsătorit de formă, pentru a obţine cetăţenia, cu Claudy, un drogat, iar acesta a fost plătit s-o ia de soţie - pare să fie subiectul principal... Numai că fraţii dejoacă aşteptările spectatorilor: Lorna este, la rîndul ei, parte a unui "joc" cinic-mafiotic-macabru (Claudy ar urma să fie ucis, sub aparenţele unei overdoze, pentru ca Lorna, văduvă, să se poată recăsători - cu un rus), relaţia ei "adevărată" este cu un conaţional, un anume Sokol (care apare cînd şi cînd, între două camioane), iar între Lorna şi Claudy (a cărui dependenţă este mai curînd de ea decît de droguri) se dezvoltă o afecţiune reală - care complică, evident, planul mafiot de eliminare a lui Claudy. Din păcate, filmul eşuează pe parcurs, inexplicabil, atunci cînd povestea introduce în ecuaţie un element neaşteptat: "sarcina" Lornei... Le silence de Lorna este unul dintre filmele so-so ale fraţilor - o continuare onorabilă a filmografiei lor, dar care e puţin probabil că le va aduce noi fani (sau un premiu).

"Filez" ultimele minute din Lorna pentru a prinde Sanguepazzo al lui Marco Tullio Giordana (în afara competiţiei), convins că este "anul italienilor"; din păcate, nu e (cel puţin, nu cu acest film): reconstituire muzeală a unui episod puţin cunoscut de la eliberarea Italiei (cînd doi celebri actori de cinema, suspectaţi de colaborare cu fasciştii, au fost executaţi), filmul mă deprimă pentru că febleţea mea, splendida Monica Bellucci, arată neaşteptat de obosită şi îmbătrînită - şi nu, nu pentru că ar fi machiată să arate aşa: dimpotrivă, filmul face - destul de repede - un flashback zece ani în trecut, arătînd începuturile carierei sale alături de cel care a descoperit-o, iar Luisa Ferida (Bellucci) arată la fel...

Seara, brambureală incredibilă la proiecţia filmului lui James Gray Two Lovers (în competiţie)! Anunţat, iniţial, pentru 22, în sala Debussy, la faţa locului jurnaliştii constată că proiecţia este reprogramată pentru 22.30... Apoi, din fericire, sînt destul de în faţă - la coadă - pentru a prinde următorul anunţ: cei care preferă să vadă filmul în sala Bazin o pot face, altfel, la Debussy, proiecţia începe abia la 22.45... Se creează astfel un "coridor" - cu precădere pentru jurnaliştii cu badge alb sau roz cu pastilă (cum am eu) - care ne conduce, preferenţial, în clădirea de alături, două etaje mai sus, la Bazin. Cred că este cea mai flagrantă mostră de dezorganizare, la Cannes, în cei 12 ani de cînd vin - cu atît mai surprinzătoare cu cît Cannes-ul, spre deosebire de Berlin sau Veneţia, a fost dintotdeauna un exemplu aproape didactic de bună organizare.

Din păcate, "plasa" cea mai mare abia acum vine: Two Lovers (un film a cărui prezenţă în festival se datorează, sînt convins, lui Gwyneth Paltrow, Joaquin Phoenix şi a Isabellei Rossellini pe afiş; dar de ce în competiţie?!) este o poveste de o banalitate adormitoare, absolut plat şi deja-văzut... Phoenix este OK, dar era mult mai bun în (subestimatul) film al lui Gray de anul trecut - We Own the Night -, imperfect şi acela, dar mult mai pasionant ca poveste şi cu una din cele mai uimitoare (şi vizual-stimulative) urmăriri de maşini, în ploaie, din cîte a văzut a şaptea artă! Plec de la film plouat (la propriu: la Cannes a (re)început ploaia...) şi, ajuns "acasă", în pitorescul Suquet, nu ştiu cum să trag obloanele mai repede şi să mă culc: ziua de marţi se anunţă încărcată - cu vreo 4 filme de bifat (printre care ultimul Eastwood).

(Deplasare sponsorizată de firma Henkel)



 Toate articolele despre Festivalul de film Cannes 2008

Resurse

 Alte articole de Alex. Leo Şerban


Alte articole

 Acesta este Cannes-ul 2008..., Alex. Leo Şerban, un dialog cu Magda Mihăilescu
 The loneliness of the Long distance Cannes film runner * - Cannes 2008, Alin Ludu Dumbravă
 Cannes 2008: filmele altora, Andrei Creţulescu
 Sean Penn, între Scilla şi Caribda - Cannes 2008, Magda Mihăilescu
 Cannes 61: o lume care dă pe-afară, Alex. Leo Şerban
 Toate articolele despre Festivalul de film Cannes 2008


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer