Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film Cannes 2008

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ultimele zile (1) - Cannes 2008


Alex. Leo Şerban

mai 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Luni. Îmbulzeală (aşa cum mă aşteptam) la proiecţia de dimineaţă cu The Exchange al lui Clint Eastwood - care e greu de crezut că va pleca cu mîna goală de la Cannes, ţinînd cont că preşedintele juriului este Sean Penn...

Dar asta nu va face The Exchange (ex-Changeling, cum a sunat titlul filmului pînă în preajma premierei) un film mai bun: bazat pe o poveste reală de la sfîrşitul anilor 20, cu Angelina Jolie în rolul unei telefoniste al cărei fiu de nouă ani dispare pentru a reapărea, după cîteva luni, foarte "schimbat", filmul are meritul de a împăca fond şi formă - adică cinematograful old-fashioned al lui Eastwood (nu "clasic", cum cred unii, ci neoclasic!) cu un story care se întîmplă exact pe vremea cînd se puneau bazele acestui cinematograf. Dar nici The Exchange, nici Changeling (primul definind acţiunea, al doilea obiectul unui schimb) nu acoperă - pînă la urmă - adevăratul subiect al filmului, care pare să fie manipularea. Spun "pare" pentru că The Exchange o ia în prea multe direcţii pentru binele lui, bifînd - în treacăt - corupţia din poliţia losangelină, intoxicările de presă, crimele-în-serie, abuzurile medicale, incidenţa politicului cu poliţia, începuturile mişcărilor de protest civil, iubirea unei mame pentru copilul ei ş.a.m.d. La un moment dat (şi deşi povestea este documentată, cum spuneam, pe arhiva epocii), ai impresia că urmăreşti un fel de experiment comunist în plin capitalism: Christine Collins (mama interpretată de Jolie) este trimisă într-un ospiciu la un simplu ordin al poliţiei, privată de orice drepturi şi supusă unui program înfricoşător de "reeducare"... unde se întîmpla asta, în URSS-ul lui Stalin?? Nu, în America lui Calvin Coolidge!! Diferenţa este că, fiind vorba de SUA, lucrurile se termină cu (să zicem) happy-end - ceea ce ne pricopseşte şi cu inevitabila scenă de proces.

Există multe clişee siropoase în această dramă (muzica este atroce!), după cum, dincolo de laborioasa reconstituire de epocă, există şi cîteva "tuşe" simpatice de atmosferă (vezi patinele cu rotile pe care se mişcă şefele telefonistelor, printre care Jolie), dar, la 2 ore şi 21 de minute, The Exchange ajunge să plictisească şi, în ciuda poveştii inedite, pare deja-văzut. Mai mult decît Jolie (care suferă decorativ), John Malkovich este memorabil în rolul unui predicator cu o emisiune radio şi un nume imposibil (Gustav Briegleb), care sare în ajutorul "mamei abuzate" mai mult pentru a cîştiga propriul său război cu poliţia.

Imediat după, îmi clătesc ochii cu Delta, filmul lui Kornel Mondruczo filmat chiar în Delta Dunării şi care a avut parte de un turnaj blestemat: Lajos Bertok (actorul ales să interpreteze principalul rol masculin) a murit puţin după începerea filmărilor, fiind înlocuit - după multe căutări şi tentative de abandon definitiv al proiectului - cu un muzician, Felix Lajko... Acesta este mai mult o prezenţă (nu prea vorbeşte, pare venit de niciunde, are un aer trist şi abulic la modul acela rusesc - regizorul îl compară, de altfel, cu Idiotul lui Dostoievski), ca şi decorul natural al Deltei; din fericire, Mondruczo i-o dă ca parteneră pe actriţa lui fetiş, Orsi Toth, care este o actriţă versatilă şi de mare expresivitate. Delta este un film în care nu se "întîmplă" mare lucru (iar atunci cînd se întîmplă - vezi bătutul unor cuie în lemnele unui pod sau al unei case -, acest fapt simplu capătă importanţa unui eveniment), scurt (numai 1 oră şi 32 de minute) dar "plin", lent precum broaştele ţestoase care apar din cînd în cînd, cu multe tăceri şi cu o imagine absolut excepţională (Matyas Erdely), iar finalul (à la Viridiana, însă mai tragic ca acolo) are forţă şi-ţi rămîne pe retină. În plus, Mondruczo are curajul de a pune pe ecran un caz de incest (frate-soră), arătînd ravagiile intoleranţei într-o comunitate mică, primitivă, "elementară" - de oriunde şi dintotdeauna. Deşi pare ciudat să vezi o Deltă în care toate personajele vorbesc ungureşte, nu este un film "iredentist": locaţia a fost aleasă strict pentru frumuseţea sa - aşa cum, se pare, Pasolini visa să filmeze Medea cu Maria Callas în acelaşi decor.

Seara, un film încă şi mai scurt (1 oră şi 27 de minute), dar de o densitate a stărilor şi de o subtilitate a sugestiilor care dă clasă multor filme inutil de lungi: La mujer sin cabeza, al doilea film argentinian din competiţie - şi al treilea, în filmografia Lucreciei Martel (Delta este al treilea film şi pentru Mondruczo). Este o poveste pe care o "prinzi" (sau nu) din mers, pentru că regizoarea nu dă prea multe indicii: un accident, la început (ca şi în Three Monkeys al turcului Ceylan), o femeie (ce pare că şi-a pierdut memoria, dar nu e decît efectul şocului post-accident), o familie (din nou - fără doar şi poate, este tema principală a acestei ediţii!) şi o stare continuă, perceptibilă şi difuză totodată, de apăsare şi teamă - lucrul cel mai înspăimîntător, aici, nefiind eventualitatea ca Vero (personajul principal) să fi omorît un om cu maşina, ci această singurătate în mijlocul familiei, această izolare în propria traumă, care trece neobservată de ceilalţi... De fapt, este un thriller (aşa cum Three Monkeys e un film noir combinat cu o melodramă), dar Martel îl filmează atît de aproape (la propriu: vezi mai mult fragmente - de gesturi, personaje, obiecte) şi atît de fără explicaţii încît ai tot timpul frustrarea că nu-ţi găseşti reperele. Orchestrarea ansamblului este însă impecabilă, actorii par să fi repetat de-atîtea ori încît nici nu mai ai senzaţia că "joacă", iar intimismul nu a fost parcă niciodată mai "la firul ierbii" ca aici. În comparaţie cu turcul Ceylan (care vine cu o poveste deja-văzută de zeci de ori, ridicată pe un piedestal de "căutare estetică" care o face pretenţioasă şi falsă), argentinianca Martel vine, pur şi simplu, cu un alt mod (al ei) de a privi, de a asculta, de a spune o poveste - un mod provocator, exigent, dar extrem de gratificant dacă ai răbdare să-l pătrunzi. Şi, tot faţă de Ceylan (ale cărui inserţii de fantastic sînt şcolăreşti şi demonstrative), Martel are eleganţa de a ţine în suspensie amestecul de real şi oniric, fără o delimitare clară a unuia de altul - ceea ce face ca, pe de o parte, povestea să fie mai multidimensională şi, deci, mai pasionantă iar, pe de altă parte, ca interesul spectatorului pentru film (presupunînd o participare activă) să fie de o calitate superioară.

Într-un cuvînt: un film "dificil", opac probabil, pentru mulţi, dar extrem de inteligent şi de personal - şi, în contextul festivalului, deşi a doua propunere argentiniană din competiţie, cu totul diferit de Leonera lui Trapero! Ceea ce nu face decît să arate varietatea acestui cinematograf.



 Toate articolele despre Festivalul de film Cannes 2008

Resurse

 Alte articole de Alex. Leo Şerban


Alte articole

 Acesta este Cannes-ul 2008..., Alex. Leo Şerban, un dialog cu Magda Mihăilescu
 The loneliness of the Long distance Cannes film runner * - Cannes 2008, Alin Ludu Dumbravă
 Cannes 2008: filmele altora, Andrei Creţulescu
 Sean Penn, între Scilla şi Caribda - Cannes 2008, Magda Mihăilescu
 Cannes 61: o lume care dă pe-afară, Alex. Leo Şerban
 Toate articolele despre Festivalul de film Cannes 2008


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer