Vine vara - Iron Man

Iron Man - povestea unui genial fabricant de arme care conştientizează răul pe care l-a făcut şi purcede la repararea lui, îmbrăcat într-o ultraperformantă armură de luptă - e un film care anunţă venirea verii cinematografice. Aceasta durează din mai pînă prin septembrie şi e sezonul în care practic nu se mai desfac pe piaţă decît filme pentru copii - mai exact, filme hollywoodiene croite după gusturile masculilor între 8 şi 14 ani, dar finanţate ca şi cînd ar constitui mîndria industriei cinematografice şi promovate ca nişte experienţe indispensabile întregii umanităţi. Ei bine, pentru un film care dă toate semnele că a fost băgat în producţie sub imboldul succesului repurtat vara trecută de Transformers, Iron Man nu e chiar atît de inaccesibil adulţilor. Nu e nici cine ştie ce candidat la simpatia lor; nici la a copiilor, de altfel. E prea mediocru. Nu e o ţeapă - una peste alta, livrează cam toate satisfacţiile pe care se obligă să le livreze, dar o face cu conştiinciozitate şi fără nimic altceva, fără jubilaţie, fără vibraţia pe care i-ar fi imprimat-o o minte regizorală cu adevărat angajată de ceea ce pune pe ecran; admiţînd că regizorul Jon Favreau are o minte, supereroii îmbrăcaţi în costume de roboţi nu par s-o angajeze. Dar mai bine o minte ca a lui decît una ca a lui Michael Bay, regizorul lui Transformers - atît de entuziast-angajată în lucrul cu supereroii-roboţi, încît nu-şi mai punea problema că publicul e alcătuit şi din non-roboţi, care ar fi vrut să-i poată deosebi între ei pe supereroii ăia. Pentru spectatorul sărit de 13 ani, experienţa de a vedea Transformers era un fel de sumă a tuturor momentelor în care deschisese dulapul din bucătărie şi toate străchinile îi căzuseră zdrăngănind în cap, diferenţa fiind că aici trebuia să şi plătească pentru aceste senzaţii. Scenele de acţiune din Iron Man nu sînt nemaipomenite, dar măcar se înţelege cine-i cine. Şi dacă actorii din Transformers păreau umiliţi şi plastificaţi, cei de-aici - Robert Downey Jr. în rolul eroului, Jeff Bridges în rolul mult-prea-cordialului său partener de afaceri - au totuşi un pic de aer.

Cu Iron Man, probabil că Downey va deveni în sfîrşit un superstar. Ar fi devenit de mult, dacă în cei 16 ani care au trecut de la primul său rol mare (Chaplin din Chaplin), Hollywood-ul ar fi făcut mai puţine filme gen Iron Man şi mai multe filme bune, şi dacă el însuşi nu şi-ar fi petrecut o parte din anii ăştia destrăbălîndu-se. Downey a fost distribuit aici şi pentru aura lui publică de păcătos reîntors pe calea cea dreaptă, dar el nu se fuduleşte cu ea, ci o incorporează discret în jocul său, care, deşi simplificat după cerinţele psihologiei de bandă desenată, e serios şi precis, fără băşcălie şi fără grozăveli. Personajul lui, fabricantul de arme Tony Stark, e răpit de terorişti şi pus să le construiască o bombă, dar în loc de asta îşi construieşte un costum de robot, cu aruncătoare de flăcări, aruncătoare de rachete şi un reactor care-i permite să-şi ia zborul. Toate astea se petrec în Afganistan - o ţară în care Hollywood-ul pare să considere că e OK să-şi trimită supereroii de BD la vînătoare de terorişti, atîta timp cît nu uită să precizeze că tot America i-a înarmat pe teroriştii ăia.

Atunci cînd îşi trage viziera, Iron Man duce cu gîndul la un cavaler în armură, dar în acţiune n-are cine ştie ce aură mitică: în prima lui armură, pare copilul făcut de Robocop după ce a fost violat de un Transformer, iar armura lui îmbunătăţită e şi mai rea - înghite complet personalitatea pe care i-o dăduse Downey. Personajul a fost creat, în 1963, de legendarul autor de benzi desenate Stan Lee, dar nu e una dintre creaţiile lui puternice, ca Spider-Man sau X-Men: identitatatea secretă a unui super-erou trebuie să extindă sau să completeze cumva identitatea lui oficială, or, Iron Man în armură n-are nici o legătură cu Iron Man în civil, e doar un robot oarecare. Singurul lucru interesant la el este că în timpul răpirii a fost rănit de o bombă şi trebuie să umble peste tot cu un electromagnet înfipt în piept, ca să ţină schijele la distanţă de inima lui. La întoarcerea din Afganistan, îi cere secretarei lui fidele (Gwyneth Paltrow, altfel irosită într-un rol cu nimic mai important decît al lui Miss Moneypenny din Bond-uri) să-i schimbe electromagnetul şi, stînd el cuminte, cu braţul ei scormonindu-i prin piept, începe să capete, în ochii noştri, un pic de pedigri - pare fratele Omului de Tinichea din Vrăjitorul din Oz. E cel mai dulce moment din film. Şi mai e unul bun, cînd Iron Man se conversează relaxat la telefonul din cască în timp ce zboară pe deasupra Afganistanului urmărit de două avioane. Din tot filmul se pot aduna vreo cinci minute cu zvîc. Filmul are 126 de minute, a costat 180 de milioane de dolari şi în momentul ăsta îl vede toată planeta. A venit vara.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.