Ultimele zile (2) - Cannes 2008

Oboseala se face simţită: am scris despre filmele de marţi sub genericul "Luni", miercuri seara, la Che - filmul biografic al lui Steven Soderbegh despre "El Commandante" -, am stat doar la prima parte (2 ore din 4 şi jumătate), iar de la filmul lui Philippe Garrel, La frontière de l'aube (prezentat joi dimineaţă), am ieşit după 45 de minute... O să recuperez a doua parte din Che duminică (atunci cînd se reiau toate filmele din festival), dar filmului lui Garrel am decis să-i pun cruce: se pare că este ridicol...

O să încep, aşadar, relatarea despre filmele de joi-miercuri (une fois n'est pas coutume) cu filmul lui Atom Egoyan, Adoration - văzut joi la ora 11.30 -, bifînd apoi celelalte titluri şi "busculînd" cronologia; nu doar pentru că este trendul cîtorva dintre filmele văzute aici (vezi chiar Adoration, dar şi Che, Three Monkeys, Waltz with Bashir...), ci şi - mai ales - pentru că este cel mai bun văzut (deocamdată) la Cannes 2008.

Egoyan revine în forţă şi în mare formă cu acest ultim titlu al său, reuşind o dublă performanţă: aceea de a face uitate precedentele (şi impersonalele) sale pelicule, prezentate tot la Cannes (Ararat şi Where The Truth Lies) şi aceea de a face o sinteză magistrală din cele mai bune filme ale sale - de la Calendar (1993) şi Exotica (1994) la The Sweet Hereafter (Marele premiu al juriului în 1997). Adoration (inspirat de un articol de ziar despre un iordanian care şi-a trimis prietena irlandeză însărcinată cu un zbor El Al, cu o bombă în bagaj - de care ea nu ştia nimic) combină tonalitatea elegiacă a lui The Sweet Hereafter cu interesul constant al cineastului canadian pentru subtilităţile şi ambiguităţile aduse de "era video" (filmul s-ar fi putut chema şi "politics, lies & www" - ca o ocheadă la filmul lui Soderbergh, Sex, Lies & Videotape, Palme d'Or în 1989), dar ceea ce-l face cu adevărat admirabil este virtuozitatea cu care Egoyan topeşte cele cîteva teme care-i erau caracteristice (ideea de privacy, (in)comunicarea, realitatea, aparenţa, memoria şi inocenţa) într-un plan general care cuprinde teme de strictă actualitate: terorismul, arabofobia, manipularea prin imagine şi (i)responsabilitatea pe world wide web...).

Practic, subiectul (un adolescent scrie o lucrare şcolară care amalgamează adevăruri şi minciuni, apoi o pune pe net - de unde povestea explodează exponenţial) iradiază în mai multe direcţii, legînd cîteva poveşti paralele - unele personale, altele publice -, după care se resoarbe exemplar într-un fel de "morality tale" (ca în The Sweet Hereafter) ce rezonează profund cu anxietăţile actuale. Lucrînd cu vechii săi colaboratori (directorul de imagine Paul Sarossy şi compozitorul Mychael Danna) şi oferindu-i soţiei, Arsinée Khanjian, unul din cele mai bune roluri ale sale (Sabine, profesoara de franceză şi artă dramatică a lui Simon/Devon Bostick, adolescentul aducător de hybris), Egoyan împleteşte superb aceste direcţii (uneori divergente, alteori convergente), făcînd un film care este într-o măsură aproape egală cerebral şi emoţional.

Adoration (titlul trimite la "adoraţia regilor magi", micul "teatru" domestic cu figurine pe care creştinii îl aşază sub bradul de Crăciun - dar poate trimite, desigur, şi la "adoraţia" Imaginii care face victime world wide....) reuşeşte, în plus, să construiască un story convingător (doar foarte puţin didactic) în jurul pasiunii contemporane pentru chat-urile online, figurînd o mostră de "comunitate" în care fiecare bit de informaţie este întors pe toate feţele, răstălmăcit, transformat - după caz - în sursă de nevroză sau terapie colectivă.

După gustul meu, acesta este filmul care ar trebui să plece de la Cannes cu Palme d'Or!

Che - un proiect început de Steven Soderbergh încă înainte de Traffic (2000) şi care a presupus o muncă imensă de documentare şi strîngere de fonduri - a fost prezentat integral (268 de minute!) într-o singură proiecţie de seară, deşi filmele vor ieşi (din raţiuni comerciale) separat pe marile ecrane... Am înţeles că a doua parte (de la care am plecat) este "mai legată"; mă rog, mie mi-a plăcut tocmai aspectul "explodat" al primei părţi - aceea care urmăreşte epopeea argentinianului dr. Ernesto Guevara alături de trupele fidele lui Fidel (Castro) hasta la victoria, siempre! Folosind, pentru prima dată, o cameră digitală de înaltă performanţă (RED) - care permite o imagine cu nimic inferioară peliculei de 35mm, dar mult mai flexibilă pentru că mult mai uşoară (4,5 kg) -, Soderbergh se joacă cu cronologia evenimentelor, inserînd imagini în alb-negru din vizita lui Che la New York, în 1964 (cînd a ţinut un discurs la Naţiunile Unite şi a fost intervievat) în corpusul color al diferitelor momente anterioare (de la întîlnirea cu Fidel şi cu fratele acestuia, Raul, la training-ul gherilelor şi luptele propriu-zise pentru cucerirea Havanei).

Prima parte, aşadar, nu plictiseşte o clipă (în ciuda lungimii), este un exemplu virtuoz de regie kinetică, inventivă şi inteligentă - deşi simpatia cineastului pentru Che nu este nicio secundă contrariată de vreo imagine contrară monumentului de imagini pe care i-l închină; Soderbergh s-a apărat spunînd (încă din caietul de presă) că această primă parte este povestită "din punctul de vedere al lui Che", dar este o scuză debilă pentru ceea ce se dovedeşte, de fapt, filmul: o privire encomiastică, deloc critică, a "mitului Comandantului". De fapt, Soderbergh & echipa nu au făcut altceva decît să ia efigia lui Che de pe milioanele de tricouri purtate în toată lumea şi să o pună pe marele ecran...

În rolul titular, Benicio Del Toro este pur şi simplu uriaş, restituind toată densitatea psihologică şi, în lipsa unei versiuni mai aproape de adevăr, toată charisma acestui personaj controversat.

(Deplasare sponsorizată de firma Henkel)