Ben Affleck - Itinerariul unui copil dotat

Unul dintre cei mai ridiculizaţi oameni de la Hollywood şi ţintă universală a glumelor celor foarte la curent cu viaţa starurilor a dovedit acum că ştie perfect ce statut are şi cum e privit de ceilalţi. Prin urmare, eroul nostru a jucat într-un biopic (Hollywoodland, 2006) în cheie noir despre un star al anilor '50, George Reeves, mort în circumstanţe misterioase, pe care l-a conturat ca pe un amestec de talent mediocru şi ambiţie prostească (un rol autobiografic, ar zice glumeţii). Dacă trecem, însă, în revistă traseul jumătăţii masculine a infamului cuplu "Bennifer", s-ar zice că cel care râde la urmă (în fond, pentru rolul din Hollywoodland a luat Copa Volpi la Veneţia), râde mai bine. Ben Affleck, adică...

Deşi Affleck "s-a lansat" în cinema în 1981, preţ de 11 ani rolurile sale (atunci când erau creditate pe generic) constau cel mai adesea dintr-o trecere prin cadru (sau o replică, dacă era norocos). Prin urmare, de abia în 1993 a putut spune Affleck, în fine, că a pus bazele unei cariere în cinema. Deşi a fost făcut la aproape două decenii de la perioada în care se petrece, Dazed and Confused (regia Richard Linklater) rămâne în continuare un manifest de-o sinceritate cuceritoare despre ieşirea din adolescenţă (şi implicit maturizare), dar şi despre un schimb istoric (în America, cel puţin) de generaţii - exit hippies, enter yuppies. Dintr-o paletă uriaşă de tipologii adolescentine, Affleck a avut "ghinionul" să primească taman rolul infectului de serviciu, pe care l-a jucat atât de convingător încât, doi ani mai târziu, wunderkind-ul Kevin Smith l-a luat pe post de scârbă antipatică supremă în Mallrats, primul său film post fenomen(al)ul Clerks (1994).

În interviurile recente, Affleck declara amuzat că, în clipa în care Smith i-a oferit rolul a văzut cum i se termină cariera înainte de a începe şi a crezut că va fi pe veci typecast pe post de negativ şi, ceea ce era şi mai grav, unul lipsit de şarm şi nu foarte deştept. N-a fost tocmai aşa... Deşi Mallrats n-a avut succesul aşteptat, filmul a pus bazele unei prietenii/colaborări minunate. Astfel, după o trecere printr-un soi de Dazed&Confused 2 (adică Glory Daze, despre tribulaţiile unui viitor absolvent de colegiu), Affleck a apărut în următorul opus Kevin Smith, Chasing Amy (1997) de astă dată în rolul principal al junelui prim. E drept, creatorul benzii desenate Bluntman and Chronic, Holden McNeil, era un erou atipic - îndrăgostit de Alyssa, lesbiană declarată şi implicat într-o prietenie suspect de apropiată de o relaţie gay cu Banky (Jason Lee), co-creatorul BD-ului cu pricina. În acelaşi timp, însă, filmul a devenit un cult instant, uşile (unse de acelaşi K.S.) i s-au deschis larg la Miramax-ul fraţilor Weinstein şi Affleck s-a trezit trecut de la statutul de "actor ce promite" la cel de... "scenarist confirmat". Aici se cuvine o mică paranteză, căci, pe lângă numitul Kevin Smith, evoluţia lui Affleck e indisolubil legată şi de numele unui vecin de cartier/prieten din copilărie, Matt Damon. Cei doi au plecat împreună din Bostonul natal pentru a se muta la Los Angeles, au mâncat ani de zile din acelaşi blid şi au scris, cot la cot, un scenariu cu parfum de Cenuşăreasă la masculin (un om de serviciu pe care nimeni nu dă o ceapă degerată se dovedeşte un matematician de geniu), intitulat Good Will Hunting. Am închis paranteza.

Smith i-a prezentat pe Ben&Matt, deci, lui Harvey Weinstein. Grasul coleric cu un nas excelent pentru talent i-a plăcut şi, zicându-şi că-i ţine în lesă, a acceptat să le producă scenariul. Socoteala din birou nu s-a potrivit, însă, cu cea de pe platou şi cei doi şi-au impus regizorul (Gus Van Sant) şi l-au impus pe Damon, un debutant practic, pe post de protagonist. Mai mult decât atât, la finele filmărilor cei doi s-au opus cu încrâncenare oricărei modificări executate asupra poveştii (fraţii W. fiind sinonimi cu ciopârţitul) şi au avut dreptate - la Oscarurile din 1998, debutanţii Affleck&Damon au luat statueta pentru scenariu original într-o categorie unde mai erau nominalizaţi Paul Thomas Anderson cu Boogie Nights şi Woody Allen cu Deconstructing Harry. Acestea fiind zise, Affleck a devenit un star.

În paralel cu rolurile în blockbustere foarte populare gen Armageddon (Michael Bay, 1998), Shakespeare in Love (John Madden, 1998), Pearl Harbor (tot Bay, 2001), actorul şi-a continuat colaborarea cu Kevin Smith, mai întâi ca protagonist, dimpreună cu prietenul Damon, în Dogma (1999), unde cei doi erau îngeri renegaţi cu aspiraţii de reintrat în Rai, şi apoi ca revival/cameo Holden McNeil în Jay & Silent Bob Strike Back (2001). În paralel cu filme subestimate precum thrillerul crăciunesc Reindeer Games (ultimul John Frankenheimer, 2000) sau bine primite de critică precum thrillerul urban Changing Lanes (2002), Affleck şi-a văzut numele pe afişul unor semi-eşecuri la box office, venite unul după altul - o ecranizare după Tom Clancy, The Sum of All Fears (2002), o ecranizare de B.D., Daredevil (2003) şi o ecranizare după Philip K. Dick, Paycheck (2003). Dar cea mai crâncenă lovitură posibilă a purtat numele de Gigli (Martin Brest, 2003). Nu neapărat catastrofal, filmul a avut de suferit din cauza prezenţei pe afiş a celui mai mediatizat cuplu al momentului respectiv, Affleck-J.Lo (acum, cei doi sunt căsătoriţi bine mersi, doar că fiecare cu altcineva) şi, pe lângă cele 6 Zmeurici de Aur obţinute, a distrus orice şansă pe care ar fi putut-o avea noul Kevin Smith, Jersey Girl (2004), povestea candidă a relaţiei tandre dintre tatăl Affleck şi fetiţa lui, rămaşi singuri după moartea mamei (J.Lo apare, practic, doar în primul act), un film aparte atât în opera cineastului cât şi în filmografia actorului.

Din fericire, toate nemulţumirile suferite pe ecran au fost compensate de activitatea din spatele camerei de filmat. Împreună cu Damon şi producătorii Chris Moore şi Sean Bailey, Affleck a pus bazele companiei LivePlanet, prin care a creat Project Greenlight, un soi de competiţie TV (realizată iniţial în colaborare cu HBO) pentru cineaştii amatori şi nominalizată la Emmy în 2002, 2004 şi 2005. Ca o supralicitare/confirmare a valorii atât de negate de ceilalţi, Affleck a rupt gura târgului şi cu debutul său în regie, Gone Baby Gone / Dispărută fără urmă (2007), o ecranizare după Dennis Lehane. Cu un singur defect, dar şi acela pasabil - în 114 minute de film, co-scenaristul Affleck a înghesuit material cât pentru 3 ore - Dispărută fără urmă e, în acelaşi timp, şi melodramă despre ce înseamnă, de fapt, o familie, şi thriller moralist despre linia subţire dintre adevăr şi minciună, şi poveste de dragoste care se sfârşeşte cu disoluţia unui cuplu şi, mai ales, o epopee a oraşului paradoxal, deopotrivă sordid şi plin de speranţă, numit Boston.

Trăgând linie, tăticul unei fetiţe (e căsătorit cu Jennifer Garner), fratele unui actor de mare viitor (2007 a fost anul lui Casey Affleck, protagonist în Dispărută... şi antagonist în The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford / Asasinarea lui Jessie James...) şi, în continuare, prietenul necondiţionat al lui Matt Damon (răspunsul I'm F@king Ben Affleck, replica talk-showman-ului Jimmy Kimmel la glumiţa făcută de iubita-i Sarah Silverman în complicitate cu Damon, dovedeşte trăinicia amiciţiei, dar şi umorul degajat de care cei doi dau dovadă) poate respira uşurat. Numele lui nu mai stârneşte râsul nimănui. Doar admiraţia...

---

Despre Hollywoodland

Pe 16 iunie 1959, strălucirea şi glamour-ul de la Hollywood au scăzut în intensitate pentru a face loc unei drame teribile ce s-a transformat, odată cu trecerea anilor, într-unul dintre cele mai celebre mistere de care a avut parte comunitatea cinematografică. Pe scurt, George Reeves (Ben Affleck), un actoraş de mâna a doua ce a atins o celebritate imensă datorită pelerinei lui Superman, pe care a îmbrăcat-o pentru serialul TV omonim, a fost găsit împuşcat în propria-i locuinţă. Deşi suspecţii erau numeroşi, pornind de la logodnica nu foarte îndurerată, Leonore Lemmon (Robin Tunney), poliţia s-a grăbit să claseze cazul drept sinucidere curată. Stimulat de mama actorului (convinsă că fiul ei n-avea motive să-şi ia viaţa) şi de cei 50 de dolari pe zi pe care aceasta i-i oferă, detectivul de mâna a şaptea Louis Simo (Adrien Brody) se pune pe investigat cazul şi-ajunge până la Toni Mannix (Diane Lane), soţia şefului de studio MGM Eddie Mannix (Ben Hoskins) şi amantă oficială a actorului...

Filmul lui Allen Coulter s-a lansat în acelaşi an cu Black Dahlia (regia Brian De Palma), concentrată pe misterul ce continuă să învăluie moartea crâncenă a unei starlete wannabe din anii '50 şi ambele au venit la cinci ani distanţă de The Cat's Meow (r. Peter Bogdanovich), filmul inspirat de asasinarea producătorului Thomas H. Ince pe vasul lui W.R. Hearst în 1924. Să fie vorba de un reviriment (macabru) al vechiului Hollywood? Cine ştie? Ceea ce se ştie, însă, e faptul că, veteran într-ale televiziunii (numele lui figurează pe genericele serialelor Millennium, X Files / Dosarele X, Sex and the City / Totul despre Sex, Roma şi, mai ales, The Sopranos / Clanul Soprano), Allen Coulter şi-a dorit un epic ambiţios, un film care să scormonească în murdăria din spatele aparenţelor strălucitoare ale Hollywood-ului, care să ridice dileme mereu valabile despre celebritate şi relaţia dintre aceasta şi presă. Cu un gen ce cunoaşte un veritabil reviriment (noir-ul), cu o distribuţie de staruri la fel de veritabile şi, mai ales, cu un subiect atât de incitant precum moartea lui "Superman", se poate spune că misiunea a fost îndeplinită.


Hollywoodland
Dramă, SUA, 2006
Regia: Allen Coulter
Cu: Adrien Brody, Ben Affleck, Diane Lane

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.