Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici diverse

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Nevoia de credibil


Oltea Şerban-Pârâu

ianuarie 2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În aceste vremuri atomizate şi poleite, credibilitatea mesajului artistic se situează din ce în ce mai des la periferia priorităţilor publicului spectator. De multe ori, astăzi, este considerată ca valoroasă acea prestaţie care "ia faţa" cu aplombul specific mai degrabă acrobaţilor de circ. Astfel, chiar şi cei iniţiaţi uită de multe ori pentru ce se află în sala de concert. Uităm că pe lângă nevoia omenească de frumos şi mai înalt, dorim mai ales să fim cuceriţi de o poveste frumoasă sau măcar frumos rostită.

O astfel de poveste s-a petrecut în seara rezervată în Studioul de concerte "Mihail Jora" al Radiodifuziunii selecţiunilor din opera La Gioconda de Ponchielli, lucrare bazată pe un libret excelent conceput de Arrigo Boito după drama lui Hugo Angelo, tiran al Padovei şi a cărei muzică construieşte o punte convingătoare între romantismul verdian şi verismul pe cale de apariţie. Cu adevărat părtaşi la poveste ne-am simţit nu doar din cauza operei alese, ci şi datorită evoluţiilor fascinante ale sopranei Eliane Coelho şi baritonului Eduard Tumagian, a căror artă te determina să nici nu mai simţi nevoia de a înţelege prea exact desfăşurarea acţiunii.



Eliane Coelho


Privindu-i pe aceşti doi mari artişti, ne-am adus aminte cât de cuprinzătoare şi seducătoare – cel puţin din punct de vedere intelectual – este această artă, în care personajele devin cu adevărat ferestre către modele culturale general acceptate. Seducătoare este în cazul celor doi solişti menţionaţi şi îmbinarea echilibrată a artei actorului cu sondarea în adâncime a dimensiunii muzicale şi dramatice a textului.

Având în faţă astfel de exemple, chiar şi un gen ce la prima vedere pare puţin mai pretenţios, precum opera în concert, devine dintr-o dată nu doar accesibil, ci pur şi simplu captivant. Acesta este, de fapt, unul dintre secretele celor care construiesc stagiunea Formaţiilor muzicale ale Radiodifuziunii şi care îşi asumă riscul de a programa lucrări de acest gen, pe cât de ample şi pretenţioase, pe atât de generatoare de succes sigur. De asemenea, aceeaşi stagiune este singura care îşi permite invitarea unor solişti străini de primă clasă, aflaţi la apogeul carierei, precum soprana Eliane Coelho, dar şi readucerea constantă în faţa reflectoarelor a unor personalităţi muzicale autentice ale diasporei române precum Eduard Tumagian. Revenind la protagonistă, partitura complexă a rolului titular şi ampla extensie a scriiturii au pus în valoare vocea extrem de pătrunzătoare a Elianei Coelho, cu nuanţe superbe şi un registru grav la fel de electrizant pe cât de strălucitor îi este acutul.

La reuşita şi, în ultimă instanţă, la credibilitatea demersului artistic care a marcat deschiderea anului muzical la Radio au contribuit Orchestra Naţională Radio, dirijor Milen Nachev, Corul radio pregătit de Dan Mihai Goia (ambele ansambluri în excelentă formă) şi soliştii Eliane Coelho (Gioconda), Constantin Nica (Enzo), Eduard Tumagian (Barnaba), Oana Andra (Laura), Raluca Cioca (La Cieca) şi Sorin Dragoş Drăniceanu (Alvise). O remarcă pozitivă în plus mai avem a face pentru Oana Andra, tânără mezzo-soprană deja lansată pe scenele internaţionale, care a secondat-o cu brio pe Eliane Coelho, acordându-se superb cu aceasta în duete şi ansambluri.

O convingătoare revenire din vacanţă (care pentru Orchestra Naţională Radio a constat, de fapt, într-un pretenţios turneu de opt concerte în China, cu săli arhipline şi succese pe măsură) La Gioconda de Ponchielli a fost mai mult decât o plăcută întâlnire cu o raritate repertorială. A fost unul dintre acele concerte eveniment ale căror aplauze finale nu se mai sfârşesc şi în urma cărora ai senzaţia că muzicienilor din orchestrele româneşti le mai pasă, totuşi, şi de arta pentru care au făcut atâtea sacrificii începând din copilărie şi nu numai de uşoara descreţire a frunţilor în ziua de salariu. Iar în astfel de zile, ca spectator, pleci mai convins ca niciodată că audierea unui concert, deşi marcată de condiţia ei efemeră, îţi poate oferi bucurii comparabile cu foarte puţine altele înrudite într-ale spiritului.




0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Oltea Şerban-Pârâu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer