România Liberă / ianuarie 2004
Dogville
Dogville, filmul selecţionat la Cannes anul trecut, dar nerăsplătit de nici un premiu, nu poate avea un succes de casă, după cum nimic din ceea ce depăşeşte inteligenţa medie nu poate aduce mulţi bani. Şi totuşi, Lars von Trier, născut în 1956, este un autor care provoacă şi enervează. Să ne amintim de deja clasicul acum Breaking the Waves cu Emily Watson în rolul principal, care punea tema sacrificiului cu o mare acuitate.

Dogville este de o altă factură decît filmul citat. Este mult mai dificil tocmai fiindcă cere cel puţin două planuri de lectură sau de vizionare. Îl citeşti printre rînduri, printre imagini, în tăcerile personajelor, în extraordinara austeritate scenografică. Lars von Trier provine, fără îndoială, din marea artă cinematografică scandinavă a lui Bergman şi nu-i sunt necesare multe elemente picturale ca să fascineze. Iubeşte acea simplitate expresivă care înfioară sufletul şi-l face mut de admiraţie.



Să ne închipuim că toată lumea e un platou sau un disc pe care în jur de 20 de personaje evoluează ritualic şi se îndreaptă inexorabil spre un sfîrşit la care nimeni nu s-ar fi aşteptat. Ca în primele reprezentări ale pieselor lui Shakespeare, cînd nu prea era nevoie de decor şi era suficient să spui "acela e un munte" sau "aceea e o casă" ca spectatorii să înţeleagă despre ce e vorba, şi aici zgîrcenia decorurilor este cu adevărat simbolică şi nu ar trăda în nici un chip - să zicem - lipsa de fantezie a regizorului. Lars von Trier face de fapt cam totul în acest film. El a scris scenariul, el a regizat. Nici nu ar fi putut, de altfel, să încredinţeze altcuiva o asemenea creaţie care-l reprezintă şi dezvăluie natura profund religioasă a fiinţei sale, asemănătoare cumva lui Tarkovski, dar folosind, evident, o recuzită diferită.

A distribuit-o pe Nicole Kidman în rolul principal fiindcă australianca e şi serafică, şi senzuală, exact partitura ce serveşte perfect ideile creatorului. Totul se desfăşoară auster într-o simplitate deconcertantă, liniştitoare şi în acelaşi timp terifiantă. Filmul debutează banal, ne lasă impresia că avem de-a face cu o farsă, o joacă pentru copii, dar pe măsură ce capitolele se succed intrăm în templul unei metafizici splendide prin rigoarea ei. Oameni care nu şi-au pus niciodată întrebarea despre rostul lor pe lume se văd brusc vizitaţi de o entitate celestă. Să fie vorba chiar despre Mîntuitor? N-aş prea crede. Mai degrabă sunt înclinat să cred că ar fi a treia Persoană, Sfîntul Duh sau, conform teologiei lui Serghei Bulgakov, o a patra, Sophia, mai ales că ipostaza este feminină, iar numele chiar Grace (Graţia), care coboară printre oameni pentru a le îmbuna şi lumina viaţa. Din acest moment încolo, aşezaţi în planul simbolic propus de artist, cu adevărat trăim în altă lume sau ne aflăm tot în lumea aceasta dezbrăcată de accidental şi pitoresc şi redată condiţiei primordiale de desen geometric al esenţelor. Duhul Sfînt ajuns printre oameni este siluit şi viciat. Oamenii îl terfelesc, cred că le-a fost dăruit pentru a-l terfeli şi a le satisface toate poftele. Rolul cel mai interesant îi revine scriitorului, cel care, deşi aparent nu întinează Spiritul, de fapt, prin planurile sale aproape diabolice, îi face cel mai mult rău. Nu întîmplător, el va fi suprimat chiar de către Spirit, care astfel nu-l va lăsa pe mîna agenţilor intermediari, gangsteri-arhangheli ce se ocupă de trecerea prin foc a acelei aşezări. James Caan, în rolul Tatălui, este capul cetei justiţiare şi în această înaltă demnitate regizorul îi face un portret succint şi sobru. Nu e deloc uşor să credem că interiorul acelei limuzine de epocă, ale cărei ferestre sunt acoperite de perdele, poate fi de fapt alcovul cerului unde se ia hotărîrea suprimării unei lumi, dar lucrurile chiar aşa stau, iar în clipa în care şoferul îi întreabă pe cei doi dacă doresc tragerea perdelelor, efectiv avem senzaţia că cerurile se dau la o parte ca la Judecata de Apoi şi îngerii trîmbiţează pieirea pe rînd a netrebnicilor.



Filmul lui Lars von Trier are toate calităţile unei tulburătoare parabole creştine în care bunătatea nu se înrudeşte cu sentimentalismul, iar pedeapsa e purificare. Ne aflăm, prin datele esenţializate ale decorului, într-un templu unde clopotul răsună la intervale precise de timp şi, exact ca în Breaking the Waves, aceste bătăi măsoară intervalul între sacrificiu şi sacrilegiu şi înapoi spre sacrificiu. Finalul, la fel de deconcertant, recurgînd la fotografiile unei Americi bîntuite de sărăcie şi mizerie, ca pe vremea Marii Crize, vrea să ne aducă cu picioarele pe pămînt, deşi pămîntul nu se mai reduce decît la lătratul unui cîine, singurul suflet rămas nepervertit.

În alte roluri - Harriet Anderson, Lauren Bacall, Paul Bettany, Ben Gazzara, John Hurt. Durata, 2 ore şi 58 de minute. Aflăm că acest film este doar primul dintr-o trilogie numită USA, tărîmul tuturor posibilităţilor.
Regia: Lars von Trier Cu: Nicole Kidman, Paul Bettany, Lauren Bacall, James Caan

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus