Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2008

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cluj, adică TIFF. Ziua a opta - TIFF 2008


Florian-Rareş Tileagă

iunie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ştim că meeting-point-ul TIFF-ului este, de ani de zile, curtea Muzeului Naţional de Artă. Acolo găseşti curiozităţile festivalului, aer liber şi mese pentru taclale, ca la orice sărbătoare. Dar sunt şi alte locuri, în Cluj, unde poţi şi mai bine să guşti TIFF-ul. De pildă, dacă stai pe bancă în P-ţa Mihai Viteazul, lângă statuie, o să vezi că lumea se adună la "Republica" nu neapărat să vadă filme. E acolo o terasă, sunt canapele, fotolii, unde oamenii fac din festival, pur şi simplu, o vacanţă lângă filme, cu gândul la filme.

Din cauza asta, locuri ca "Republica" merită luate în serios, deşi ziua de vineri - a opta din festival - a început în forţă abia la Teatrul Naţional din Cluj, unde pentru prima oară a avut loc proiecţia unui lung-metraj: Nunta mută, în regia lui Horaţiu Mălăele. Produs în 2008, filmul e important mai ales pentru că vine cu o idee de scenariu excelentă, dar (atenţie!) refuzată până acum de mulţi regizori. Horaţiu Mălăele, însă, n-a făcut greşeala, ştiind că e vorba de o întâmplare reală, cutremurătoare, pe care a auzit-o de la Octavian Cotescu. A spus-o mai departe scenaristului Adrian Lustig, care s-a pus imediat pe treabă şi, iacă aşa, a apărut Nunta mută.

Ne aflăm în 1953, anul morţii lui Stalin, când localnicii unui sat oltenesc se pregătesc de nuntă. Dar când le e lumea mai dragă, se trezesc cu un ofiţer rus care le interzice ospăţul, pe motiv de doliu internaţional după moartea "tovarăşului". Sătenii, în schimb, ca orice români de viaţă, nu dau doi lei pe doliu când ştiu că-i aşteaptă sarmalele şi jocul, aşa că se ascund în hambar, unde trag un ospăţ mut, pe silent. Nu trece mult şi iar îi descoperă ruşii, de data asta ucigându-i pe capete. Aşa că, din comedie, Nunta mută devine o ilustrare sfâşietoare a cruzimii comunismului asupra satului românesc, într-o epocă în care veselia era pe ascuns. Şi totul e văzut prin ochii cinici şi profanatori ai reporterilor de TV, din finalul filmului, care vin în sat, după cincizeci de ani, să facă un reportaj despre teribila întâmplare.

Chiar dacă prima parte a filmului întârzie să placă - printr-o introducere confuză, cu scene de pitoresc rural cam îngroşate şi neverosimile -, restul poveştii e un deliciu. Odată cu începerea nunţii mute (când nuntaşii se chinuie să nu facă zgomot, pentru a nu fi auziţi de ruşi), filmul năvăleşte cu belşug de momente comice, de o intensitate a amănuntelor de gestică şi mimică, cum numai în teatru mai vezi. Nici nu-i de mirare. Nunta mută e debutul lui Mălăele în regie de film, fiind încă evidentă perspectiva omului de teatru Mălăele, expert în găsirea comicului unde nici nu te aştepţi, amintindu-ţi de superbele Măscăriciul şi Cafeneaua, regizate de el la Teatrul "Bulandra". Se râde cu lacrimi la acest festin de actorie (Valentin Teodosiu, Victor Rebengiuc, Tamara Buciuceanu), cu nuanţe burleşti, de bâlci, rupte parcă din suprarealismul lui Jarry, care fac ca filmul să aibă o prezenţă de-a dreptul scenică.

Râsetele s-au mutat apoi la "Republica", unde am văzut Dintotdeauna mi-am dorit să fiu gangster (Franţa, 2007, r. Samuel Benchetrit), filmat într-un alb-negru simpatic, la fix pentru o comedie savuroasă à la Truffaut. Sunt patru tablouri şi un epilog care împart filmul în câteva poveşti despre cei mai nătângi hoţi pe care ţi-i poţi închipui. Unul mai ezitant ca altul, se dau rotunzi într-o meserie în care stângăciile şi slăbiciunile lor ies la iveală ca-n "filmele cu proşti", unde obstacolele curg gârlă doar pentru că "eroii" nu-s în stare să se hotărască dacă vor sau nu... să fure. Şi e atât de măruntă lumea în care tâlharii noştri se zbat să dea lovitura, încât poveştile lor trec "la mustaţă" unele pe lângă altele, sporind ridicolul colectiv într-o direcţie pe care n-ai cum s-o prevezi. Replicile se rostogolesc şi cresc în dialoguri aproape paroxistice, cu care trebuie să ţii pasul ca să întrevezi aluziile, capcanele, eschivele şi ironiile cu care se împung personajele. Sunt scene de mare repeziciune, lucrate savant cu citate din filmul mut, dar şi cu muzică superbă (Dimitri Tikovoi), diversă, ce compensează alb-negrul imaginii. Ceea ce a făcut ca, la TIFF, filmul să pară în ochii multora o jucărioară şi să i se reproşeze exces de divertisment, ca şi când ar fi aiurea să râzi la un spectacol delicios de aparenţe şi moravuri, aşa cum e Dintotdeauna mi-am dorit să fiu gangster.

Imediat apoi am dat fuga la "Arta", pentru filmul de noapte. Am nimerit la Podul de flori, producţie româno-germană din 2007, fiind un documentar realizat de Thomas Ciulei în Republica Moldova. Nu de alta, dar e ţara unde foarte des întâlneşti familii triste, din care unul dintre părinţi e la muncă în străinătate. Fenomenul nu e nou şi nici local, iar Thomas Ciulei l-a cercetat nu pentru că ar conţine ceva turistic, ci pentru că are de spus o poveste simplă, de la sat, despre un tată (Costică Arhir) rămas acasă cu cei trei copii (două surori şi un frate) pentru a-şi duce zilele până la întoarcerea mamei. Se descurcă cum pot, pun mâna cu toţii la îngrijirea casei şi au o răbdare cum doar la sat mai găseşti. E un discurs cald, dar nu dulceag despre viaţa la sat, cu bune şi rele, unde portretele lui nea Costică şi copiii săi ies la iveală ca într-o nuvelă bine scrisă. Sunt scene netrucate, nescrise dinainte pentru o apariţie de efect pe ecran, aşa că pitorescul involuntar al măturatului prin curte sau al scuturatului de covoare devine mai convingător ca orice artificiu de regie. Sunt lăsate întregi momente de joacă între copii sau te miri ce discuţii între tată şi fiii lui, alternând tensiunea cu umorul de limbaj şi de situaţie. La fel contează şi panoramele cu peisaje moldoveneşti, în ceaţă şi zăpadă, care întrerup dialogurile pentru câteva secunde de mister şi lirism. Interesant că documentarul se ocupă doar de familia Arhir, izolând-o de restul satului, probabil pentru o mai bună evidenţiere a acesteia ca model universal de familie trunchiată, lipsită de pilonul principal: mama. Deci, cinci stele pentru Podul de flori, documentar de care orice familie are nevoie pentru o înţelegere bună a ideii de comuniune, de comunicare la sat, acolo unde se crede că nu e timp decât de roboteală.



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2008


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Florian-Rareş Tileagă


Alte articole

 Ulei pe pânză la TIFF 2008, Florian-Rareş Tileagă
 Festival. Film festival - TIFF 2008, Andrei Creţulescu, cu SMS-uri de la directorul festivalului Mihai Chirilov
 În culise la TIFF (2008) / Ghid de folosinţă pentru ediţiile următoare, Iulia Blaga
 După 9 ani, concursul de scenarii HBO are o istorie deloc neglijabilă, Cristina Corciovescu
 Cum s-a văzut TIFF 2008 de la AperiTIFF, Autori diverşi
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2008


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer