Muzică de beţie crîncenă sub cerul liber: DeVotchKa, A Mad & Faithful Telling

How could something so pretty become such a mess? se întreabă Nick Urata. Prin vine îi curge, între altele, un amestec de sînge sicilian şi gitan şi, mai mult ca sigur, un cocktail letal de tequila, whiskey şi vin, iar rotocoalele de fum venite de la ţigara din colţul gurii sînt subînţelese. Ca şi ardenţa şi urgenţa cu care îşi livrează - susură/ bolboroseşte/ zbiară/ tînguie/ modulează - istoriile rătăcit(oar)e de inimă albastră, peste instrumentaţia luxuriant-ameţitoare articulată alături de cei trei colegi din trupa cu nume rusesc, împrumutat pe filiera Nasdat-ului din Portocala mecanică a lui Burgess.

În 2000, debutul SuperMelodrama îi aducea într-un peisaj pe atunci mult mai sărac în asemenea teoretic aberante combinaţii de genuri cu parfum globalizant şi oferea, încă din titlu, cea mai bună sinteză a stilului lor, călcînd apăsat pe imposibila linie dintre kitsch şi camp. În 2004, magicul How It Ends îi aducea în braţele comunităţii alternative, făcîndu-i pe cei de la CMJ să-i proclame cea mai bună trupă americană (sînt din Denver!) fără contract. Apoi piesa-titlu a aterizat în trailer-ul hitului arthouse Everything Is Illuminated (nu şi în film!) de unde n-a mai fost decît un pas pînă la colaborarea cu Mychael Danna pentru coloana sonoră a unui alt succes independent, Little Miss Sunshine, prilej pentru o nominalizare la Grammy. Şi pentru înşurubarea lor definitivă în playlist-urile mele din ultimii ani, mai ales după EP-ul de cover-uri Curse Your Little Heart, de pe care măcar The Last Beat of My Heart şi Venus in Furs trebuie auzite pentru a fi crezute.




Unii i-au etichetat eastern bloc indie rock, alţii i-au înghesuit în acceaşi oală cu pastişe şugubăţ/ derivative gen Gogol Bordello sau Kultur Schock. Îi văd mai aproape de experimentele bricolant-psihotic-funebre ale unor Zack Condon/Beirut, Dresden Dolls ori Andrew Bird. Înrudire pe care acest nou A Mad & Faithful Telling - ce nu-şi face titlul de ruşine nici o secundă - o confirmă, păstrînd schimbările abrupt/ anarhice de tempo (adesea în cadrul aceleiaşi piese) şi amalgamînd firesc şi cuceritor etos punk, chitări ba folk, ba de serenadă şi trompete mariachi, acordeoane ce amintesc deopotrivă muzichiile ţiganilor balcanici şi norteño-ul mexican, ritmuri de baladă rusească alcoolizată şi bolero-uri galeşe. Un soundtrack devastator şi frenetic pentru un road movie prăfos şi noptatec pe care l-ar fi putut imagina Kusturica şi Milcho Manchevski dacă s-ar fi făcut pulbere împreună cu Mihalkov cel de altădată. Muzică de beţie crîncenă, doruri năprasnice şi dezlănţuiri dansante vijelioase sub cerul liber.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.