Blues - My Blueberry Nights

Tare aş vrea să mă înşel, dar mi se pare că în noul lui film, My Blueberry Nights / Iubire cu gust de afine (pe ecrane din 30 mai 2008), Wong Kar-Wai dă semne de (sper că numai temporară) epuizare artistică. Stilul lui s-a manierizat atît de rău încît a devenit autoparodie involuntară. Wong continuă să facă muzică vizuală de inimă albastră, dar o face ca şi cînd "Inimă albastră" ar fi o marcă de parfum. A devenit un fel de superfotograf de modă specializat în alura morozităţii amoroase şi alura asta, care în filme ca In the Mood for Love şi Fallen Angels sugera substanţă, a devenit un look şic, o atitudine manechinoasă şi atîta tot. Filmul e plasat în America viselor lui Wong Kar-Wai, toată numai inimioare ce se fac ţăndări lîngă jukebox-ul din bar şi maşini ce gonesc pe Route 66 pentru a lăsa în urmă nefericirea, dar atmosfera e la fel de sintetică şi de subţire ca a unui pictorial pe teme din Tom Waits şi Edward Hopper, filmat într-un studio la cererea unei reviste de fiţe.

Wong îşi pune actorii să stea în atitudini triste, de regulă aplecaţi asupra unei băuturi la tejgheaua unui bar, şi îi filmează ba prin geam, ba în ralanti, ba cu fundalul în unsharf, ba cu camera de supraveghere. Filmînd în America, nu-i poate pune să fumeze în bar, dar asta nu-i o problemă - dacă fumează afară şi noi ne uităm la ei pe geam, e ca şi cînd ar fuma înăuntru. Dacă ei sînt înăuntru şi noi ne uităm la ei de afară, culorile fluorescente din jurul lor încep să se scurgă unele în altele ca tot atîtea băuturi diferite vărsate pe tejghea. Ne uităm la ele cum se combină, vedem cît de estetic cade o şuviţă de păr peste ochii rătăciţi ai unei soţii fugite de-acasă (Rachel Weisz), observăm asortarea dintre coafura blondă arborată de Natalie Portman, cămaşa galbenă purtată de Norah Jones şi stîlpul galben care se zăreşte în spatele lor în secvenţa în care personajul lui Portman află de la personajul lui Jones că tatăl său a murit. Motivul pentru care observăm toate aceste decoraţiuni este că n-avem altceva de făcut: nu credem o boabă din ce spun personajele.

Povestea începe în seara în care personajul lui Norah Jones intră într-un bar din New York, ţinut de un englez cumsecade (Jude Law), şi află de la el că prietenul ei a trecut recent pe acolo cu o altă femeie. Ca s-o consoleze, englezul cel cumsecade îi propune tarta lui cu afine, pe care nimeni n-o vrea niciodată; ea o vrea. Ea vrea să lase la bar cheia de la apartamentul prietenului ei şi, văzînd că englezul cel cumsecade o pune într-un vas plin de alte chei, îl roagă să-i spună povestea fiecăreia dintre ele. Mai tîrziu, englezul cel cumsecade îi prezintă înregistrările camerei lui de supraveghere, explicîndu-i că apelează la ele ca la un fel de jurnal. Numai că toate aceste jocuri romantice sînt jocuri pe care Wong Kar-Wai le-a brevetat de mult.

Dezamăgirea de a vedea acest film, după ce-ai văzut In the Mood for Love şi Happy Together, e comparabilă cu dezamăgirea de a-l cunoaşte în sfîrşit pe marele Oz: unul dintre cei mai mari glamorizatori ai cinema-ului de la Josef von Sternberg încoace ţi se înfăţişează aici ca un butaforist care ştie doar cîteva trucuri (reciclează pînă şi muzica din In the Mood for Love); şi, după cît de mecanic sînt executate aici, chiar şi un spectator nou-venit în lumea lui Wong le va recunoaşte imediat drept simple trucuri. Jude Law munceşte din greu ca să le încălzească, dar nu reuşeşte decît să pară el însuşi fals-înfierbîntat. Mai tîrziu are de jucat o secvenţă imposibilă în care sună la toate barurile din Memphis, ştiind că frumoasa lui vizitatoare, pe care n-o ştie decît pe numele mic, a ajuns chelneriţă într-unul dintre ele. La un moment dat, crede că o are în sfîrşit la capătul firului şi începe să-şi descarce sufletul. Apoi face o pauză şi spune: "Îmi cer scuze, voiam doar să vorbesc cu prietena mea." O altă pauză, şi apoi: "Nu, nu doresc puiul dumneavoastră fript." Această înfloritură finală, care se vrea comică şi înduioşătoare, e intolerabil de falsă: ce chelneriţă din lumea reală l-ar mai întreba de pui fripţi pe unul care tocmai şi-a descărcat sufletul în urechea ei? Între timp, eroina devine confesoarea unui poliţist beţiv şi a soţiei lui fugite de acasă.

Acesta fiind un road movie, se presupune că ea învaţă ceva din nefericirea lor, dar numai Dumnezeu ştie ce - singura învăţătură care se desprinde din acest film, în privinţa nefericirii amoroase, este că e fotogenică. (Soţia e cea cu şuviţele răvăşite atît de estetic peste ochi.) În ultima parte, eroina se împrieteneşte cu o cartoforiţă (Portman) - şi ea tot cu inima frîntă, dar de tatăl ei. Existenţa ei are la fel de puţină realitate ca a poliţistului şi a soţiei sale. Ca şi ei, e doar o emblemă glossy a acelui mood for love wong-kar-wai-an care a ajuns să sune ca un slogan publicitar.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.