S-au pus cu cine nu trebuia - Taken

Băiatul ăsta promite, zău aşa! Pierre Morel - de el este vorba. A mai făcut Banlieue 13 (2004), după unul dintre nenumăratele scenarii ale lui Luc Besson (aici, şi Bibi Naceri), un thriller cu elemente SF care-a fost primit destul de onorabil. Şi i-a mai fost operator, la Danny the Dog şi Transporter, lui Louis Leterrier - ăsta care-o să iasă cu duda anului, The Incredible Hulk. Până una-alta, Morel se arată mai dibaci decât el în materie de acţiune filmată, iar ceea ce-a arătat acum patru ani se confirmă deja, în actualul Taken - un thriller curat şi meseriaş. Scenariul, tot al inepuizabilului Luc (cu Robert Mark Kamen) e brodit ca la carte: un fost super-agent, atâta a tot super-agentat pentru stindardul cel spuzit cu stele, încât nevesti-sii i s-a urât, şi-a luat fetiţa şi duse fură, la un nene mai stabil şi mai bogat. Fetiţa a crescut, iar acum va fi trimisă cu cea mai bună prietenă la Paris, într-o vacanţă. Tata nu şi nu, că lumea-i rea şi fără nici un Dumnezeu. Fata şi mămica, da şi da, că tata-i rău şi fără maneră. Ca să n-o mai lungim, tata se-nduplecă, fata se duce, şi zdup, drept în plasa traficanţilor de prospături pică. Şi să te ţii prăpăd!

Recunoaştem din prima ochire corectitudinea fecundă a premiselor - iar în continuare, slavă Domnului, scenariul o va ţine la fel de riguros şi precis - suport ideal pentru nişte zbenguieli de mai mare dragul. Morel construieşte cu o mână sigură, povesteşte nervos şi ştie să filmeze cu atâta stil, cât să nu-şi lase thriller-ul fără sare şi piper - inclusiv în zonele unde aventura se pliază pe deducţiile detectiviceşti, puse în cadru isteţ şi elocvent - de exemplu, secvenţele din apartamentul de hotel de unde-s săltate fătucile (care, în plus, formează şi o bună rampă de lansare a acţiunii propriu-zise, după ce ne-am tot amorsat cu interdicţii încălcate, iscodiri, complicităţi şi alte proppisme). Liam Neeson face bine ce face, îmbinând abil, deşi absolut formulaic, latura patern-liricoidă cu cea tough-naşpa. În tandem parţial cu el, Famke Janssen e sexy-antipatică la fix, ca orice mamă ingrată care n-a priceput ce comoară de spion avea-n casă, şi acum degeaba se zgârie pe ochi. Maggie Grace e şi actoriceşte la fel ca personajiceşte: o ceva frumuşică plimbată de colo-colo. Bineînţeles că-ntr-un târziu va fi îmbrăţişată de papa şi bătută tandru la poponeaţă să nu mai facă - dar până atunci, e rost de oarece thrills onorabili. Drăguţ interogatoriul cu şocuri electrice al nemernicului, dulcic camionul care trece fâşti peste mizerabil, decentă găurirea multilateral-politicoasă a tartorului din lift, simpatică lovitura de teatru dinaintea deznodământului. Ce să ceri mai mult? Să fi evadat mai ingenios când era atârnat de ţeava aia şi-i cântau prohodul? Să-l fi mătrăşit mai creator pe ultimul şi cel din urmă? Hai să nu fim cusurgii.

22 aprilie, 2008, h. 05:00-05:24
Bucureşti, România

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.