O revizitare încă înspăimîntătoare - Funny Games U.S.

E greu să recomanzi din toată inima cuiva un film care îşi face platformă din agresarea sistematică şi sigură de sine a privitorului. Cu atît mai mult cînd filmul respectiv se întîmplă să facă parte din specia din start îndoielnică, dar tot mai avîntată în ultima vreme a remake-urilor americane semnate de aceiaşi regizori aflaţi în spatele originalelor. Ba chiar a şi mai dubioaselor remake-uri-clone, i.e. re-făcute cadru cu cadru. Să zicem că în 1998 îl mai puteai înţelege, măcar dintr-un punct de vedere teoretic, pe Gus Van Sant cînd alegea să realizeze o asemenea copie la indigo (dar color) a unuia dintre cele mai celebre şi discutate filme din toate timpurile, Psycho-ul lui Alfred Hitchcock. Dar pe austriacul Michael Haneke, festivalier controversat pentru producţii ca La Pianiste sau Caché?! Mai greu, mai ales că "originalul" Funny Games (1997), prezentat şi pe ecranele româneşti prin 2002 la Festivalul Filmului European şi TIFF, a fost oricum extrem de controversat şi chiar detestat. Şi nu sînt puţini aceia care l-au acuzat răspicat pe Haneke de ipocrizie şi/sau tezism în satira sa crudă la adresa violenţei gratuite specifice mai ales blockbusterelor americane, dar şi, mai ales, la adresa aşteptărilor spectatorului. Căci prima versiune, în germană şi cu actori locali, necunoscuţi publicului internaţional, a Jocurilor stranii era tocmai o joacă atroce şi ultra-intelectuală nu doar cu victimele sale primar/vizibile (familia burgheză placidă venită spre casa de vacanţă pentru cîteva zile de relaxare), ci cel puţin în egală măsură cu nervii şi emoţiile spectatorului din sala de cinema. Avînd chiar tupeul să spargă în repetate rînduri "al patrulea perete", cel dintre ecran şi audienţă, prin confruntarea directă a privitorului de către unul dintre cei doi agresori enigmatici care asaltează, agresează şi torturează sistematic şi politicos, cu mînuşi în toate sensurile, reprezentanţii celulei de bază a societăţii.

Pe scurt, un film antipatic, frustrant, imposibil de iubit şi care nu te implică deloc emoţional decît într-un sens profund deranjant şi negativ - fapt care reprezintă, de altfel şi destul de clar, chiar dorinţa regizorului. Căci Haneke e un conceptual şi un terorist al formelor, care preferă mereu să-şi bruscheze spectatorii şi să-i scoată din zona de confort şi entertainment uşurel pe care cei mai mulţi o favorizează. Acum să revenim, însă, la noul Funny Games. Realizat în Statele Unite, cu sprijinul actriţei Naomi Watts, care i-a fost şi producătoare executivă, şi urmînd practic la milimetru construcţia, stilul, mişcările de cameră şi de personaje din varianta originală. Singura deosebire marcantă, dincolo de cei 10 ani trecuţi de la primul şi avalanşa de exhibiţii deşănţate de violenţă cool şi ultra-rapid montată care n-a făcut decît să crească şi înflorească, fiind prezenţa unor nume cu mai mare faimă internaţională în faţa camerelor. Şi chiar în spate - căci Pianista şi Caché i-au adus lui Haneke o mult mai mare recunoaştere măcar în circuitul festivalier; iar operatorul Darius Khondji (Se7en, Panic Room) este unul dintre cei mai faimoşi, mai ales în materie de construcţii vizuale claustrant-apăsătoare.

Motivaţia a fost, pare-se, simplă. După ceva timp, regizorul susţine că şi-ar fi dat seama că tentativa lui de a-i sublinia/dezvălui spectatorului tocmai complicitatea sa în violenţa aproape pornografică ce a invadat cinema-ul mainstream (de acţiune şi de gen) nu ajungea tocmai la cei cărora le fusese în primul rînd destinată. Adică publicul obişnuit american de mall. Care, se ştie, nu intră nici mort la filme cu subtitluri. Drept care s-a gîndit că ar fi mai eficient să-şi cloneze realizarea mutînd-o în spaţiul american şi traducînd-o în engleză. Ceea ce îi iese - adică translaţia poveştii - nu îi scade nimic din eficacitatea într-ale neliniştirii, disconfortului ori chiar torturării bietei audienţe. Protagoniştii? Naomi Watts şi Tim Roth, un cuplu burghez aşezat şi oarecare, bine înfipt în satisfacţia toropită a tuturor posesiunilor materiale şi distracţiilor aferente. Plus copilul abia intrat adolescenţă şi o frumuseţe de Golden Retriever. Casa lor de vacanţă uriaşă, cu gard înalt şi porţi electrificate, e aproape terifiant de curată, ordonată şi înzestrată cu toate cele trebuincioase. Iar în spate există şi un lac şi o barcă personală. Toată relaxarea se duce însă rapid naibii o dată cu apariţia în peisaj, întîi misterios în curtea unor vecini care par foarte tulburaţi, apoi chiar în "bătătura" protagoniştilor şi chiar invadînd "sanctuarul" personal. Cei doi, Michael Pitt şi Brady Corbett, îmbrăcaţi în alb şi aparent rezervaţi, mimînd politeţea perfectă şi întorcînd orice greşeală împotriva semi-candidelor lor victime. Iar mereu surprinzătorul Pitt, aici cu un chip perfect blanc, e mai înspăimîntător decît dacă s-ar schimonosi ori ar ridica glasul vreo secundă, mai ales în clipele cînd îţi face cu ochiul din ecran, chestionîndu-ţi sentimentele, senzaţiile sau opiniile; căci nu e nimic mai înfiorător decît această cruzime goală, vidată de emoţie, implicare sau vibraţie cu care ţi se adresează. Totul se face insidios, fără ridicări de voce şi fără violenţă direct-explicită, ceea ce sporeşte senzaţia de disconfort şi angoasa nelămurită (încă) a spectatorului care nu ştie, dar simte, asemeni protagoniştilor, că ceva foarte în neregulă e pe cale să se întîmple. Şi n-ar fi corect să povestim/dezvoltăm aici, deşi e practic imposibil să vorbeşti despre Funny Games - care sînt oricum, numai funny nu! - fără să explicitezi mai mult decît ar fi corect din evoluţia poveştii şi să strici sinistrele surprize pregătite celor rezistenţi de foarte sadicul regizor. Aşa cum s-ar impune şi o discuţie care să explice prin ce diferă o producţie ca Funny Games de numeroasele experimente în "torture porn", horror-uri înecate în sînge şi viscere împrăştiate din gama Saw sau Hostel. Să spunem doar că, spre deosebire de retardaţii realizatori ai acelora, intelectualul (cu pregătire în filozofie) Haneke nu se lăfăie în atrocitatea dezvăluită sistematic şi preponderent în timp real, fără rabat făcut stilizării date de montaje frenetice sau ralenti-uri, căci scopul lui e să te pună pe gînduri şi, mai ales, să te ruşineze. Pentru că ai rîs la capete zburate şi trupuri mutilate şi crime sîngeroase şi ultra-explicit & detaliat prezentate, pentru că eşti anesteziat la oroare, pentru că te-ai numărat poate printre cei care s-au uitat pe net la ororile reale cu execuţii de ostateci ş.a. Căci gustul pentru violenţă e practic parte, mai mult sau mai puţin recunoscută şi asumată, din fiecare din noi. Şi Haneke vrea să denunţe asta, să te facă să înţelegi ce înseamnă cu adevărat, în detaliu, asemenea lucrurile hidoase pe care unii oameni li le pot face altora. Demers a cărui onestitate, avînd în vedere răceala clinică a expozeului de pe ecran, e cel puţin chestionabilă, dar nu mai puţin capabilă să te ţintuiască oripilat şi revoltat în scaun.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.