Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Lumi (paralele?)


Alice Georgescu

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Dacă ar fi să împărţim regizorii în funcţie de felul cum se raportează la "baza" muncii lor, adică la opera literară pe care o aleg pentru a o pune în scenă, ar rezulta două tipuri: regizorul obiectiv, preocupat în primul rând să intuiască şi să comunice sunetul specific al textului (la rigoare, al autorului), şi regizorul subiectiv, interesat, înainte de orice, să construiască prin spectacol o lume elocventă pentru propria lui individualitate. Şi ar mai fi, desigur, regizorul care e sau deasupra, sau dedesubtul oricărei tipologii. Asta însă...

... asta însă este o categorie (din nefericire, respectiv din fericire) foarte slab populată, chiar dacă unul sau altul dintre reprezentanţii celor două "soiuri" identificate (în linii mari, bineînţeles, şi fără pretenţia de a epuiza ori de a clarifica definitiv subiectul) poate poposi, prin unul sau altul dintre spectacolele sale, pe unul sau altul dintre malurile torentului ce desparte geniul de imbecilitate. Sau de impostură, ceea ce, în artă, e la fel de rău. Nu şi la fel de uşor demonstrabil...

În concluzie, aşa cum există actori care sunt aproape de nerecunoscut de la un rol la altul şi actori care sunt aproape aceiaşi, indiferent de rol, există şi regizori care nu fac două spectacole asemănătoare şi regizori care, cu mici variaţiuni, fac mereu acelaşi spectacol. Acesta poate ieşi uneori mai bine şi alteori mai rău - despre asta este vorba, în ultimă instanţă, în cazul lor.

Alexander Hausvater şi Radu Afrim sunt, fiecare în felul său, iluştri reprezentanţi ai acestei familii (spirituale) de creatori identici cu ei înşişi de la montare la montare. Fără să cunoşti titlul textului, teatrul producător, actorii din distribuţie ş.a.m.d., o dată ce te-ai pomeni în faţa unui spectacol de-al lor cu siguranţă ai exclama "ăsta-i Hausvater!" ("Hausi", pentru suporteri) sau "ăsta-i Afrim!". Situaţia pare invidiabilă şi, până la un punct (până la punctul unde se poate vorbi despre stil), chiar este. Altminteri... Niciunui artist nu-i sună bine, aplicată lui, vorba manieră...

Nu demult, Teatrul Clasic "Ioan Slavici" din Arad a vizitat Capitala într-un turneu-fulger cu Amoc după Stefan Zweig, în regia lui Alexander Hausvater. Ca şi în cazul altor spectacole (Athenée-Palace, la Teatrul Naţional din Timişoara, sau Noaptea de 16 ianuarie, la Teatrul de Stat din Oradea), şi aici scenariul dramatic i se datorează regizorului; el a ales, de astă dată, o - superbă! - nuvelă a lui Stefan Zweig (1881-1942), imaginând povestea halucinantă a unui medic european care, după câţiva ani de viaţă în Indochina, se vede atins de această teribilă maladie "locală", amocul, ce-l împinge (combinat cu opiul, cu extenuarea, cu clima, cu destinul) către o pasiune obsesivă pentru o femeie însărcinată de a cărei moarte va deveni, până la urmă, responsabil. La lectură fascinează analiza detaliată a psihologiei morbide, înfăptuită de un specialist, căci medicul îşi spune povestea, într-o călătorie pe mare, unui scriitor întâlnit pe vas; în spectacol, regizorul-autor caută să suplinească tensiunea confesiunii personale, care mai răzbate pe alocuri, prin evocarea atmosferei de veselie dementă, vecină cu disperarea, ce pare să fi fost semnul distinctiv al celor două decenii interbelice, semn intens exploatat, de altfel, în literatură (şi nu întâmplător, cred, acţiunea celorlalte două scenarii amintite se petrece cam în acelaşi interval). Acest lucru îi izbuteşte lui Hausvater, ca întotdeauna: cu sprijinul decorului foarte plastic creat de Onisim Colţa, al muzicii semnate de Dan Simion, al luminilor şi al efectelor speciale, el instaurează pe scenă un univers pregnant, viguros şi intens expresiv, a cărui energie e contagioasă şi mai mult decât convingătoare. În rest, nuanţele se cam pierd - sau nu mai contează... Spectacolul comunică mai mult la nivel visceral, lăsând cumva povestea propriu-zisă (inclusiv inteligibilitatea ei) pe planul al doilea; dar principalul reproş pe care i l-aş aduce ar fi că are vreo cinci finaluri, cel mai neinspirat fiind... ultimul, romanţios şi clişeistic. Dintre numeroasele siluete actoriceşti ce se mişcă pe scenă se detaşează Zoltan Lovaş (Doctorul), Bogdan Costea (Scriitorul) şi Angela Petrean (Doamna); doar în basorelief, însă.

O lume autonomă şi purtând apăsat amprenta regizorului propune şi penultima premieră datorată lui Radu Afrim - De mână de Sofia Fredén, la Teatrul "Andrei Mureşanu" din Sfântu Gheorghe -, deşi, aici, suportul literar al montării este o piesă de sine-stătătoare (tradusă de Carmen Vioreanu). Autoarea suedeză, născută în 1968 la Göteborg şi având deja la activ o lungă listă de titluri dramaturgice, se ocupă de existenţa precară - mai mult din punct de vedere locativ decât social ori sentimental - a două (de fapt, trei, căci tatăl violent şi fiul rebel formează şi ei o pereche) cupluri cu alcătuire variabilă, ale căror probleme presante sunt lipsa locuinţei, a banilor şi, câteodată, a iubirii. Dincolo însă de intriga ca atare (atât cât am putut s-o descifrez, ceea ce nu a fost tocmai uşor) se impune "marca Afrim": simţul acut al ridicolului, sensibilitatea faţă de dimensiunea de adâncime, invizibilă, a relaţiilor dintre oameni şi mai ales dintre membrii aceleiaşi familii, atracţia pentru umorul negru, predilecţia pentru culorile "caracteriale" tari. Jucat cu publicul pe scenă, în (deduc din informaţiile minime furnizate de cartolina-program) scenografia şi cu ilustraţia muzicală create de regizor, spectacolul trăieşte intens, amuză, agasează şi, uneori, emoţionează prin aerul "déjà vu" din majoritatea producţiilor anterioare ale lui Afrim: David's boutique (tot la Sfântu Gheorghe), Krum (la Naţionalul din Timişoara), joi.megaJoy sau - "vârful" indiscutabil - De ce fierbe copilul în mămăligă? (la Odeon). Dar impresionează (şi) prin actori, căci Elena Popa, Sebastian Marina, Dorin Ceoarec, Florin Vidamski, Daniel Rizea, Claudia Ardelean şi Ion Fiscuteanu jr. joacă "total", fără reţineri şi (auto)cruţare, cu elan şi bucurie. Pentru că spectacolele "de regizor" nu exclud performanţa actoricească. Şi nici invers.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer