Problema cu indianul iniţial aclamat - şi cum altfel, cînd reuşeşti un film care dă peste cap audienţa din toate colţurile lumii şi strînge multe sute de milioane în încasări?! - M. Night Shyamalan e, pentru mulţi, că pare extrem de naiv/infantil şi infatuat deopotrivă. Dacă e să îi asculţi numeroşii detractori - care de la
The Village (2004) şi, mai ales, mult neînţeleasa şi crunt subevaluata fabulă
Lady in the Water (2006)
s-au înmulţit exponenţial -, MNS e un imitator arogant şi de mîna a paişpea al maestrului suspansului (Hitchcock) care pune pe celuloid poveşti stupide cu iz de
fantastic-pseudo-spiritual-SF şi îşi manipulează facil spectatorii cu
twist-uri finale care vor
să-ţi facă creierii terci. Ceea ce a mers la megahitul
The Sixth Sense (1999) şi al său "văd oameni morţi". Dar a provocat deja strîmbături şi reacţii umorale la
Unbreakable (2000) - dacă mă întrebaţi, poate cea mai deşteaptă adaptare, atît în spirit, cît şi formal, a unui
comic book (inexistent, de altfel), pentru că se concentrează exact pe bucata ocultată în general de
BD-uri, avînd pe deasupra tupeul colosal de a se termina exact unde acelea obişnuiesc să înceapă. Iar la istoria retro cu extratereştrii dubioşi care atacă America şi provoacă, indirect, chestionarea valorilor şi clişeelor
într-o familie nu tocmai standard din
Signs (2002), corul de huiduieli devenea deja majoritar.
Drept care
n-ar trebui să ne mire cronicile devastatoare, de o meschinărie şi cruzime rarisime, de care a avut parte şi noul
The Happening. Dar nici să le luăm în serios
n-ar fi o idee tocmai strălucită. Pentru că e cel puţin dubios ca indianul
regizor-scenarist să fie ciuca numărul unu a batjocurii, ironiilor
mordant-facile şi poantelor pentru care rău ar fi un eufemism
într-o lume (i.e. Hollywood) în care activează cu succes şi nici pe departe la fel de puşi la zid alde Brett Rattner, Michael Bay, Roland Emmerich, Stephen Sommers şi toată şleahta lor. E greu de spus cu ce a reuşit Shyamalan să vexeze atîta lume... să fie aroganţa şi siguranţa de sine cu care vorbeşte despre propriile poveşti? senzaţia persistentă că ceva îţi scapă şi că, poate, eşti ţinta unei glume a cineastului pe seama percepţiei şi logicii tale? Sau controlul defectuos al actorilor, care par uneori să joace după cum îi taie capul - vezi şi cuplul înstrăinat încarnat de Mark Wahlberg (care e ok şi reţinut) şi Zooey Deschanel (care e varză cu ochii
larg-căscaţi!) aflat în centrul emoţional al
The Happening?! Să fim serioşi, e plin
Hollywood-ul de regizori plini de ei care nu ştiu
să-şi controleze performerii. Să fie, atunci, accentul pe chestii sigure să emoţioneze audienţa - în special copiii, cu dramele şi percepţiile lor stranii, din fiecare film al său? Sau subtextele transparent religioase cu parfum
New Age? Din nou, să fim serioşi! Spielberg ar fi trebuit linşat de mult, atunci. Sau, pur şi simplu, ideea, clamată brambura de mulţi, că face mereu acelaşi film, şi din ce în ce mai prost... De cînd ar fi repetiţia un defect în sine?! Cum nu e aici nici locul nici spaţiul pentru a demonstra calitatea tuturor producţiilor domnului MNS, ne mulţumim să conchidem că e vorba, măcar parţial, de o un soi de frustrare neîmpăcată care îi face pe mulţi să nu îi ierte faptul că a venit de nicăieri, fără vreo prevestire şi
i-a luat pe sus, înspăimîntat & păcălit cu
The Sixth Sense.
Şi că ar mai intra în calcul şi un refuz
cinic-facil al unei candori extrem de rare în
cinema-ul actual, pe care indianul
şi-o asumă sistematic şi programatic, încercînd constant să vorbească în primul rînd copilului îngrozit şi nedumerit din noi. Ceea ce ne (re)aduce la
The Happening. Pe scurt, o fabulă (adică esenţa fiecărui film al omului nostru)
naiv-ecologistă în care natura pare să se revolte şi să pornească ofensiva împotriva dăunătorului nr. 1. Omul, fireşte. Şi, ca de obicei, în centru avem un cuplu nu tocmai fericit; transformat în familie o dată cu adiţia unei copile rămase fără părinţi. Prea multe nu trebuie spuse despre
story, la fel de atmosferic, elegant vizual şi capabil să te înţepenească ocazional în scaun (mai ales în ilustrările sinuciderilor în masă şi a naturii devenită brusc
difuz-ameninţătoare) - fără a mai face, însă, greşeala de
a-ţi arăta vreodată clar
monstrul (monştrii) precum în
Signs - ori despre mesajul simplu şi direct. E suficient să zicem, încă o dată, că puţini sunt capabili să articuleze astfel suspansul aproape din nimic şi să surprindă mai bine degringolada unui dezastru neînţeles - ori chiar
ne-inteligibil - şi spaima primară, viscerală, cu toate consecinţele lor. Poate că explicaţia banală ar fi că multora nu le place oglinda pe care, arogant, Shyamalan
le-o pune în faţă. Cred în continuare că ar merita
să-i daţi o şansă.