Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  5 succese mari pentru 5 filme mici: Acasă, Alexandra, Lecţia de box, O zi bună de plajă, Valuri

Cinci scurte - 5 succese mari pentru 5 filme mici


Andrei Gorzo

Dilema Veche, iunie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Oricîte premii ar cîştiga, realismul fervent al celor mai buni regizori ai noştri n-are nici o şansă de a învinge rezistenţa marelui public. Discuţiile internautice pe tema neorealismului românesc sînt pline de declaraţii ca: "Nu mă interesează să merg la cinema ca să văd viaţă reală; am parte de destulă viaţă reală în restul timpului." Ce e deprimant aici nu e faptul în sine că publicul larg preferă evazionismul, ci faptul că, judecînd după tonul ţanţoş al declaraţiilor de acest tip, cei care le fac par să creadă că nu pierd absolut nimic: ei nu vor să vadă viaţă reală la cinema - o ştiu din trăite. Atitudinea asta denotă o neînţelegere fundamentală în ceea ce priveşte arta - ce vrea ea de fapt şi ce poate face pentru noi. Sigur că cei mai mulţi dintre noi avem parte de destulă "viaţă reală", dar asta nu înseamnă că şi înţelegem tot ce trăim. Dimpotrivă, în cea mai mare parte a timpului trăim bezmetic, cu ochelari de cal şi pe trei sferturi îngropaţi în noi înşine. Oamenii de care ne atingem în treacăt, de care uneori ne lipim, dar cel mai adesea ne ciocnim, rareori devin pentru noi la fel de vii ca noi înşine; furaţi de mişcarea propriilor rotiţe, rareori sîntem atenţi la mersul rotiţelor lor. Şi aici intervine arta. Ca şi divertismentul evazionist, arta ne scoate din noi înşine, dar nu pentru a ne propulsa cît mai departe de propriile noastre vieţi, ci pentru a ne face atenţi la cum funcţionează nişte oameni diferiţi de noi şi diferiţi între ei, dar cu toţii la fel de vii şi la fel de vii ca noi, în nişte situaţii de viaţă care, într-un fel sau altul, ne dau o perspectivă asupra propriilor noastre vieţi. A fi conectat în acelaşi timp, şi în timp real, la creierele şi la nervii tuturor celor implicaţi într-o situaţie de viaţă, care de obicei e o situaţie de criză de vreun fel sau altul, e nu doar o experienţă revelatoare, ci şi una mai pasionantă decît orice evadare. Şi despre asta e vorba în filmele româneşti neorealiste.

Un exemplu superb e cel mai recent scurt-metraj al lui Radu Jude, Alexandra - cel mai bun motiv de a vă cumpăra bilet la 5 succese mari pentru 5 filme mici, un pachet de scurt-metraje lansat pe ecrane de Metropolis Film, cu sprijinul CNC. Tavi (Şerban Pavlu) şi Iulia (Oana Ioachim) sînt doi soţi care s-au despărţit, dar care au rămas în ceea ce amîndoi consideră a fi "relaţii amiabile" de dragul fetiţei lor de patru ani, Alexandra. Tavi e în relaţii bune şi cu bărbatul (Mimi Brănescu) care i-a luat locul în apartamentul Iuliei şi al mamei ei (Cristina Ivan). Tustrei sînt oameni cu studii superioare, convinşi că pot să gestioneze inteligent creşterea copilului. Dar nu e nevoie decît de o vorbă greşită şi de un ton nepotrivit pentru ca, în numai zece minute, aranjamentul lor de oameni raţionali să basculeze în insanitate. Vorba greşită o spune fetiţa de patru ani atunci cînd i se adresează tatălui ei cu "Tavi" în loc de "tati" (deşi nu-i exclus ca el să fi auzit greşit), iar tonul nepotrivit îl foloseşte Iulia atunci cînd Tavi îi predă copilul, iar ea îl anunţă - prea sec, prea peremptoriu - că Alexandra n-o să-şi petreacă următoarea sîmbătă cu el pentru că are meditaţie. Din momentul acela, toţi par nişte nebuni: Tavi cu amocul lui pur-masculin (a cărui obscenitate e perfect redată de Pavlu), Iulia cu plăcerea ei de a-l întărîta, noul ei partener cu pretenţiile lui de raisonneur, pînă şi bunica - pentru că trăieşte printre ei. Imaginea lor strînşi în jurul fetiţei, punînd-o să arate care-i tata şi care-i mama ca să stingă conflictul, e un tablou de familie horror - cu atît mai înfiorător cu cît răul care se comite acolo e unul atît de subtil şi de involuntar. Merită subliniat cît de greu de obţinut e acest tip de realism.

Într-un alt scurt-metraj inclus în calup, Acasă de Paul Negoescu, un om plecat la muncă în Spania şi reîntors acasă de Sărbători (Marian Râlea) are o lungă conversaţie cu un taximetrist (Gabriel Spahiu). Conversaţia trece de la una la alta - de la trafic la integrarea în UE şi de la planurile taximetristului de a pleca şi el la muncă în străinătate la familia care-l aşteaptă pe client cu masa pusă: nimic de zis, e ca-n viaţă, numai că n-are destulă tensiune; în loc să aducă revelaţii, aduce aminte de alte conversaţii banale purtate în taxiuri. Ajuns acasă, clientul e întîmpinat de soţie cu o faţă obosită şi cu cîteva informaţii seci, printre care aceea că dacă-i e foame are nişte pui la frigider. Taximetristul asistă la această primire şi pare să-l ia cu frig. E, într-adevăr, o revelaţie, dar nu sînt sigur că e ca-n viaţă. Oare cuvintele acelea de întîmpinare nu sînt cam puse în gura soţiei? Oare Negoescu nu forţează puţin personajul ei ca să se conformeze cu ceea ce a stabilit el dinainte că e adevărul pe care vrea să-l spună? Începe prin a manipula prea puţin viaţa reală şi sfîrşeşte prin a o manipula prea tare.

****
5 succese mari pentru 5 filme mici este nu-tocmai-fericitul titlu al unui pachet de scurt-metraje româneşti, lansat în cinematografe şi pe DVD de compania Metropolis Film. Mai sus am apucat să vorbesc despre două dintre ele: Alexandra al lui Radu Jude şi Acasă al lui Paul Negoescu. Alexandra, un film despre doi ex-soţi care îşi închipuie - după cum se dovedeşte, înfiorător de greşit - că pot trece peste resentimentele dintre ei atît cît să nu-şi vátăme copilul, e un motiv suficient de a vă cumpăra bilet la cinema (sau de a vă cumpăra DVD-ul): una dintre palele acelea de adevăr care nu se stîrnesc decît atunci cînd un autor foarte curajos intră, cu ochii larg deschişi, în cea mai tăinuită cameră a groazei de la el din cap, şi care pot să-l bage sub scaun pe spectator. Paul Negoescu vrea la fel de tare ca Jude să spună adevărul, dar de data asta supraevaluează miza feliei de viaţă pe care ne-o aduce în faţa ochilor şi din filmul lui, Acasă, nu rămînem cu foarte mult. Celelalte filme sînt O zi bună de plajă al lui Bogdan Mustaţă, Lecţia de box al lui Alexandru Mavrodineanu şi Valuri al lui Adrian Sitaru.

În O zi bună..., trei copii cu feţe fioroase răpesc doi adulţi cu aer de amărăşteni - un şofer şi o prostituată -, îi duc pe malul mării şi îi chinuie. Asta-i tot ce vedem în cele zece minute de film. La un moment dat, copiii o tîrăsc pe femeie în valuri ca să "se joace" cu ea. Atunci cînd şoferul încearcă să scape, devin şi mai violenţi: tăbărăsc pe el cu pumnii şi cu picioarele. Sălbăticia asta ne e prezentată fără explicaţii. Cheia e, probabil, în propoziţia batjocoritoare pe care unul dintre torţionari le-o aruncă victimelor - "Vă declar soţ şi soţie" -, coroborată cu informaţia că Mustaţă şi-a recrutat micii actori într-un orfelinat. Dacă filmul lui spune ceva, atunci spune ceva foarte simplu: copiii abandonaţi au în ei multă furie. Problema nu e că toată lumea ştie asta - e treaba artei să ia lucruri pe care, la un nivel sau altul, le ştie "toată lumea" şi să le facă iarăşi noi (ceea ce e totuna cu "şocante") pentru noi; problema e că Mustaţă şi scenaristul său, Cătălin Mitulescu, nu fac asta. Ce le reproşez eu lor este că nu revelează, ci învăluie în fum - escamotează semnificaţia simplă a ceea ce au de spus, astfel încît să pară mai subtilă, mai greu de desluşit, mai "artistică". Rezultatul e o lucrare de artă conceptuală găunoasă şi destul de respingătoare - efectul ei depinde mult prea tare de planuri-detaliu cum ar fi acela cu piciorul unuia dintre copii călcînd pe capul şoferului.

Lecţia de box - povestea unui tată care-şi dă la box băieţelul cel sensibil, ca să facă din el un bărbat adevărat - mi s-a părut la fel de respingător, pentru că ideile despre educaţie ale tatălui au parte, în mod vizibil, de binecuvîntarea autorilor (regizorul Mavrodineanu şi, din nou, scenaristul Mitulescu). Ce-i drept, altora li s-a părut ironic - o satiră a culturii macho. Ce-ar încuraja o asemenea lectură? În primul rînd, faptul că tatăl e atît de antipatic - un taur în costum de firmă, care maimuţăreşte vocea plîngăreaţă a fiului său şi sare în ring cu boxerul care ia apărarea copilului -, încît e greu de presupus că autorii nu sînt conştienţi de asta. În al doilea rînd, faptul că pierde meciul cu boxerul - sau, mai corect, îl cîştigă pentru că boxerul se lasă; şi cum "victoria" lui e cea care trezeşte în băieţel ambiţia de a învăţa şi el să se bată, se poate spune că băieţelul e "păcălit" să accepte valorile macho. Dar tot nu văd unde-i ironia: nu văd cum sînt chestionate aceste valori, văd doar cum sînt confirmate. Tactul de care dau dovadă boxerii, abţinîndu-se să-l umilească pe tată, confirmă convingerea acestuia că o sală de box e o şcoală numai bună pentru băieţelul lui. Dar dacă datul cu pumnul e pur şi simplu străin de firea băieţelului? Nu văd nici un indiciu cum că realizatorii şi-ar fi pus întrebarea asta. Nici predispoziţia tatălui de a se lua la harţă nu e chestionată: exemplul dat de el în ring e chiar un exemplu - de curaj şi de tenacitate - şi filmul se încheie cu imaginea lui întins pe o bancă din vestiar - un războinic odihnindu-se.

Toate astea mă lasă fără prea mult spaţiu pentru Valuri - deşi filmul lui Sitaru e cel mai simpatic din calup. Locul acţiunii e o plajă de pe litoralul românesc, iar personajele sînt un golănaş negricios, o frumoasă turistă elveţiană cu un copil mic şi un cuplu de neamuri proaste cu copilul lor. Atunci cînd turista dispare (după toate aparenţele, înecată), după ce l-a rugat pe golănaş să-i supravegheze copilul şi lucrurile, golănaşul e pus în faţa unei dileme morale. Rezolvarea optimistă e prea expediată ca să fie convingătoare, dar Sitaru are un ochi foarte bun pentru spectacolul unei plaje supraaglomerate, amestec comic de promiscuitate şi iritabilitate generală.



 Toate articolele despre 5 succese mari pentru 5 filme mici: Acasă, Alexandra, Lecţia de box, O zi bună de plajă, Valuri


3 comentarii

  • Şi atunci...
    Toma [membru], 23.06.2008, 13:18

    ... de ce sunt copleşite de premii?...
    Desigur, există categoria de public pentru care arta=distracţie, dar, poate, ceilalţi nu găsesc în acest neorealism "diferenţa" care să trimită aceste filme spre Artă.

  • o nouă nedumerire
    Toma [membru], 26.08.2008, 14:21

    Tocmai am văzut la tv "O zi bună de plajă"...
    De acord cu autorul. Şi din nou întreb: cărui fapt se datorează succesul unor astfel de filme? Cum a luat Ursul de aur? Ce se întâmplă la festivaluri?! Unii poate vor zâmbi...

  • o intrebare " obraznica"
    cristina cozma [membru], 29.08.2008, 20:22

    Poate sa-mi spuna cineva un film romanesc "universal" ?
    O mai tinem mult cu " realitatea romaneasca " foarte artistic tratata, evident , ???
    Eu , una , strang bani de bilete de cinema (si bani de tren , ca locuiesc intr-un orasel fara cinema ) .
    Si , totusi , cu optimism rezervat , la revedere ...

Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Despre o anume inocenţă neprotejată - Radu Jude , Marian Rădulescu
 10 ani cu filmul românesc. Episodul 7 - Anul 2007, Iulia Blaga
 Chinta de scurte. Şi bonus - 5 succese mari pentru 5 filme mici, Mihai Gădălean
 5 succesuri mari pentru 4 spectatori mici - 5 succese mari pentru 5 filme mici, Lucian Mircu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer