Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul Internaţional Shakespeare 2008

Tare, la export - Festivalul Shakespeare 2008


Alice Georgescu

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În ultimele zile Bucureştiul a avut, sub raport teatral, alură de mare capitală: întâlnindu-se pe stradă, oamenii din branşă se salutau nu cu "Bună ziua" ori "Ce mai faci?", ci, din fugă, cu "Mă duc la Dodin" ori "Ai fost la Brook?". Cam aşa se întâmplă, de pildă, şi la Paris. Acolo, cotidian şi fără legătură cu anotimpul; aici, o dată la doi-trei ani, primăvara sau toamna. Dar un început trebuie să existe în toate, aşa încât, privind jumătatea plină a paharului, să ne gândim cu drag la cei cărora le datorăm acum "alinierea": William Shakespeare şi festivalul său.

Adică, mai bine zis, al fundaţiei craiovene ce-i poartă numele şi - indiscutabil - al lui Emil Boroghină, preşedintele acesteia şi fost director al Teatrului Naţional "Marin Sorescu" din Craiova, căruia îi aparţine ideea reuniunii şi, în cea mai mare măsură, realizarea ei. "Dedat" la evenimente culturale de anvergură de pe vremea când ansamblul craiovean bătea lumea cu montările lui Silviu Purcărete, Boroghină a avut ambiţia nobilă de a "dota" cu aşa ceva şi capitala banilor (medievali), alegerea "patronului" dovedindu-se inspirată din mai multe puncte de vedere: mai întâi, Shakespeare este, pentru orice teatru, din orice ţară (implicit, pentru orice regizor), un fel de probă obligatorie, ceea ce va asigura oricând reuniunii materia primă necesară - şi încă prelucrată în forme dintre cele mai diverse şi la un nivel calitativ ridicat; apoi, opera uimitorului autor britanic funcţionează ca un magnet pentru toate tipurile de public, ceea ce va asigura întotdeauna festivalului atât auditoriu, cât şi audienţă; în fine, în România nu mai fiinţează nicio altă reuniune cu acest profil. şi astfel, de la ediţie la ediţie, când bienal, când trienal, Festivalul Internaţional Shakespeare a crescut şi s-a consolidat, ajungând, iată, să se şi "exporte": de două sau trei ediţii, graţie unui parteneriat între fundaţia amintită, Naţionalul din Craiova şi Centrul de Proiecte Culturale al municipiului Bucureşti (ArCuB), "capitaliştii" au parte şi ei de majoritatea "manifestărilor" incluse în parada craioveană, care cuprinde, pe lângă spectacole din toată lumea cu piesele Bardului, proiecţii de film, expoziţii, audiţii muzicale, lansări de carte, sesiuni teoretice, ateliere profesionale etc. - tot şi toate, dedicate lui Shakespeare. Pentru membrii "breslei", dar şi pentru publicul obişnuit, cele mai interesante sunt însă, fireşte, spectacolele.

Anul acesta, Festivalul Shakespeare a stat (făcând oarecum ecou ultimelor trei ediţii ale Festivalului Naţional de Teatru - devenit, şi el, internaţional!) sub semnul regizorului; al regizorilor, mai exact, şi anume, al marilor regizori, fapt ce a permis (dacă nu cumva a împins la) mici alunecări tematice, două dintre numele cvasi-legendare prezente pe afiş - britanicul Peter Brook şi americanul Robert Wilson - fiind asociate nu cu texte shakespeariene, ci, respectiv, cu Dostoievski (adaptarea scenică a unui fragment din romanul Fraţii Karamazov) şi Ibsen (Femeia mării). Este însă un omor scuzabil - şi nu doar pentru că ambii regizori au montat în cariera lor (primul, foarte masiv) şi piesele lui Shakespeare, ci, mai cu seamă, pentru că orice prilej care ne ajută să intrăm în contact cu opere şi personalităţi importante din teatrul mondial trebuie folosite la maximum. Chiar şi numai pentru a ne permite să strâmbăm superior din nas, conform clasicului proverb naţional cu capra, râia şi coada.

În momentul când scriu articolul de faţă festivalul este încă în desfăşurare; nu am apucat, aşadar, să văd tot. Cum următoarele două comentarii se vor ocupa însă tot de acest eveniment - eveniment în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului -, vom avea vreme să amănunţim izbânzile sau slăbiciunile lui. Deocamdată, câteva cuvinte despre spectacolele de până acum.

Felia bucureşteană a festivalului a fost inaugurată de o trupă londoneză faimoasă: Cheek by Jowl. Cunoscută amatorilor autohtoni de teatru din câteva turnee anterioare (dintre care cel ce a adus Cum vă place - de Shakespeare, desigur! - jucată de o distribuţie exclusiv masculină va rămâne, cu siguranţă, antologic), compania înfiinţată acum peste două decenii de regizorul Declan Donnellan şi scenograful Nick Ormerod practică un teatru care, oricât de inovativ şi, adesea, provocator sub aspect formal, rămâne solid ancorat în tradiţia regiei "filologice", punând, adică, în vedetă textul. Acest text - Troilus şi Cresida, acum -, exfoliat cu delicateţe, haz şi sensibilitate până la miezul său ideologic profund şi impecabil recitat de actori, oferă o veritabilă desfătare privitorului, adus pe nesimţite la convingerea (exprimată şi de Shakespeare în piesă) că războiul e o întâmplare absurdă, crudă şi, în cele din urmă, inutilă. Foarte simplu ca imagine, inteligent, frumos, spectacolul celor de la Cheek by Jowl a reprezentat o bună introducere în "subiect" - făcută, în plus, de oameni cărora autorul le vorbeşte direct pe limba lor.

Dimpotrivă, printr-o dublă mediere (de la engleză la rusă şi de la rusă la română) a ajuns la noi Regele Lear, adus de altă trupă celebră - Malîi Teatr din Sankt-Petersburg - şi montat de un regizor la fel de celebru: Lev Dodin. Mai mult, textul era ceea ce se cheamă o actualizare, replicile fiind "despuiate" de aproape orice urmă de poezie, de orice cuvânt conţinând altceva decât informaţie pură, ca pentru uzul unor tehnicieni grăbiţi; ca pentru uzul omului de azi, altfel spus. Într-un decor redus la minimum, în tonuri de negru şi cenuşiu pe care costumele albe pun pete de contrast sec, rece, piesa astfel epurată devine un pamflet sarcastic şi, deopotrivă, dezolat despre o lume unde relaţiile de familie nu mai înseamnă nimic şi unde numai Nebunul (şi, apoi, nebunii) există în libertate şi, poate, în normalitate. Spectacolul are câteva soluţii extraordinar de frumoase şi de emoţionante, dar în ansamblu lasă regretul că Magul de la Malîi pare să-şi fi pierdut ceva din energia şi, cine ştie, credinţa de altădată...

Despre alţi magi şi despre magicele lor isprăvi shakespeariene, săptămâna viitoare (vezi mai jos).

***
Nekrošius

Aşa cum anunţasem încă din numărul trecut, comentariul de azi va fi dedicat, iarăşi, Festivalului Internaţional Shakespeare - la ora de faţă, abia încheiat. Eveniment produs de Fundaţia Shakespeare, Teatrul Naţional "Marin Sorescu" din Craiova şi Centrul de Proiecte Culturale al Primăriei Municipiului Bucureşti (ca să desfăşor în toată măreţia sa oficială acronimul - mult mai familiar - ArCuB), festivalul "acoperă", o dată la doi sau trei ani, două oraşe, capitala Olteniei şi capitala României, dar din potenţialul său valoric s-ar putea hrăni mult mai multe...

...şi mult mai mulţi. Este vorba, fireşte, despre localităţi şi despre oameni - despre oameni de teatru, mai cu seamă. Anul acesta, Festivalul Shakespeare (a cărui selecţie este asigurată de către "părintele" său, Emil Boroghină, fostul director al Teatrului Naţional din Craiova, cu sprijinul actualului director, regizorul Mircea Cornişteanu) a oferit, parcă, un meniu mai bogat ca oricând, prin consistenţă şi diversitate. Am inventariat deja, în articolul de săptămâna trecută, două prezenţe ilustre - Declan Donnellan şi trupa londoneză Cheek by Jowl, cu Troilus şi Cresida, respectiv Lev Dodin şi al său Malîi Teatr din Sankt-Petersburg, cu Regele Lear; iar lor li s-au adăugat, apoi, unele la fel de faimoase, precum Peter Brook şi Robert Wilson. Sau - cu un sunet exotic pentru o seamă de compatrioţi teatrali care se chinuiau să-i silabisească numele - Eimuntas Nekrošius şi trupa Meno Fortas din Vilnius, care au adus în România nu mai puţin de trei spectacole: Macbeth, Hamlet şi Othello.

Dacă nouă ne este (ne-a fost) mai degrabă străin, regizorul lituanian înseamnă pentru colegii noştri de domeniu de pe restul continentului, de cel puţin două decenii şi jumătate, un reper constant. Născut în 1952 şi absolvent, spre sfârşitul anilor '70, al Institutului de Artă "A.V. Lunacearski" din Moscova, regizor, o vreme, la Teatrul Tineretului din Vilnius sau, altă vreme, la Teatrul Dramatic din Kaunas, director, la un moment dat, al Festivalului LIFE din capitala Lituaniei şi, în fine, creator şi animator al ansamblului Meno Fortas - cam acestea sunt informaţiile despre sine pe care le împărtăşeşte lumii artistul, inclusiv pe site-ul teatrului înfiinţat de el -, Nekrošius a devenit un nume de circulaţie internaţională o dată cu spectacolul Pirosmani, Pirosmani (1981); doi ani mai târziu, O zi mai lungă decât veacul, după Cinghiz Aitmatov, avea să consolideze viziunea despre teatru care i-a adus regizorului consacrarea: o viziune îmbinând, surprinzător şi armonios, un suflu epic amplu (racordat, prin câteva elemente recurente - apă, foc, pământ -, la existenţa transcendentă a universului) şi o atenţie minuţioasă faţă de detaliu, mai ales faţă de detaliul psihologic caracterizant.

Desigur, puse alături de prezenţa nemijlocită a spectacolului, consideraţiile de mai sus par ridicol de preţioase, căci, ca un artist adevărat, Nekrošius ştie să-şi topească ideile teoretice în fapt scenic viu, astfel încât tot ceea ce se petrece în cele trei-patru ore de reprezentaţie pare că ia naştere atunci şi acolo, în chip spontan şi natural - merit, neîndoielnic, şi al extraordinarei echipe de actori de la Meno Fortas. De fapt, însă, fiecare "ochi" al lanţului de întâmplări şi acţiuni ce se desfăşoară, aparent haotic, discontinuu sau abrupt pe scenă, are o motivaţie logică, fiecare "simbol" vizual sau sonor are o corespondenţă intimă cu altele, care l-au precedat ori l-au urmat. Probabil că, spre a fi receptate în toată bogăţia lor intelectual-senzorială, spectacolele lui Nekrošius ar trebui văzute de mai multe ori; pentru a te lăsa pătruns de frumuseţea lor subtilă, însă, e de ajuns şi o unică reprezentaţie. Cu o condiţie, totuşi: să-ţi deschizi în faţa ei atât mintea, cât şi sufletul.

Spectacolul care a inaugurat, la Bucureşti, trilogia a fost Macbeth, creat în 1999: un spectacol simplu şi puternic, citind povestea nobilului scoţian sedus de mirajul tronului cu o anumită ironie, prezentă mai ales în intervenţiile "fatidice" ale celor trei vrăjitoare şi menită să relativizeze conceptul de Putere până la o derizorie pulverizare; în faţa turmei informe de curteni asupra cărora coroana îi dă dreptul să stăpânească, Macbeth devine, la rândul lui, un biet om aşteptând cu frică moartea - şi poate că tocmai această frică îi aduce redempţiunea finală, în lumina orbitoare a reflectorului îndreptat spre noi, cei ce i-am contemplat pasivi crima, remuşcările, abandonul.

Mai vechi, ca dată de naştere, cu doi ani, Hamlet vădeşte, mi s-a părut mie, ezitările regizorului aflat pentru prima oară în faţa unei capodopere shakespeariene (Nekrošius mai montase până atunci doar un scenariu după câteva piese ale lui Shakespeare), de unde şi câteva lungimi şi neclarităţi. În ciuda lor, spectacolul trăieşte însă, intens şi pătrunzător, prin fineţea descifrării personajelor (am admirat, de pildă, o excepţională Ofelia, zglobie şi fragilă) şi, ca să zic aşa, retroactiv, prin soluţia cutremurătoare din final: într-un nicăieri pe care-l ştim fără ca nimeni să-l fi văzut, bătrânul Hamlet, fantoma ce şi-a îndemnat fiul să răzbune crima prin crimă, încearcă zadarnic, cu urlete de animal rănit, să retrezească la viaţă veşnică (?...) trupul definitiv părăsit de spirit al nefericitului prinţ.

Produs în anul 2000, aşadar ultimul din trilogie, Othello mi-a plăcut, mie uneia, cel mai mult: profund muzical (muzica, de altfel, este un veritabil personaj în spectacolele lui Nekrošius) şi discret pictural, spectacolul strămută gelozia lui Othello, un bărbat la a doua tinereţe, degajând forţă, siguranţă şi o curăţenie desăvârşită, în spaţiul închis şi nesigur al unui vas scuturat de valuri, printre strigătele bizare, obsedante, ale albatroşilor; aici, neştiutoarea Desdemona, vinovată doar de naivitate şi de prea multă tinereţe, va plăti răutatea lui Iago, un soi de golănaş ros de invidie, printr-o ucidere semănând cu un dans nupţial extenuant; iar cele peste trei minute (care, pe scenă, par infinite!) cât Othello, singur cu trupul soţiei fără viaţă, se mută de pe un scaun pe altul, se plimbă de colo-colo, ia câte un obiect, îl lasă deoparte, îşi freacă fruntea, îşi priveşte mâinile fac ca graniţa dintre artă şi viaţă să se şteargă pe nesimţite şi dau brusc spectacolului o dimensiune de halucinantă realitate.

Chiar şi dacă ar fi stat doar în trilogia lituaniană, Festivalul Shakespeare tot ar fi fost o izbândă deplină. Despre alte victorii ale sale, în numărul viitor.

***
Pauza s-a terminat

Comentariul de faţă încheie (cu mărturisit regret) mini-seria dedicată unei succesiuni de spectacole care au configurat, în peisajul nostru teatral, un autentic eveniment. Folosită prea des - şi cu entuziasm deplasat -, vorba aceasta răsunătoare îşi capătă pe deplin conţinutul în împrejurări care, tocmai din cauza inflaţiei induse, riscă să fie trecute cam repede cu vederea; sau chiar total ignorate. Nu se poate spune, desigur, că ar fi fost cazul Festivalului Internaţional Shakespeare, găzduit (în paralel, câteva zile) de Craiova şi de Bucureşti. Cu toate că...

Cu toate că, de pildă, publicitatea de care a avut parte reuniunea nu s-a ridicat la înălţimea ei. Nu ştiu cine e de vină pentru asta - probabil, tradiţionala inaptitudine autohtonă pentru colaborare, căci festivalul a "atârnat" de trei organizatori: Fundaţia Shakespeare, Teatrul Naţional "Marin Sorescu" din Craiova şi ArCuB. Greşesc presupunând că aceşti organizatori nu au încheiat din timp un protocol care să stipuleze clar cui ce sarcină îi revine şi în ce condiţii? M-aş mira. Bineînţeles, oricărei acuze de acest fel i se poate replica, senin, că sălile au fost, totuşi, aproape în fiecare seară pline; da, e adevărat; nu, însă, atât cât puteau fi, cu o "promovare" adecvată.

Obiecţia de mai sus - asupra căreia nu insist, întrucât, neaflându-mă în posesia unor informaţii detaliate privind sursele de finanţare a festivalului, nu am în numele cui să mă indignez mai amplu ("boborul!") - exprimă, în primul rând, un regret personal: la cât de bune au fost spectacolele aduse, mi-aş fi dorit ca ele să fie văzute nu doar de toată "breasla", ci şi de toată suflarea românească iubitoare de teatru. Sau, pur şi simplu, de lucruri frumoase. Or aici, în acest punct, toate cusururile organizatorice pălesc şi toate glasurile cârtitoare trebuie să tacă. Festivalul Internaţional Shakespeare a fost, prin calitatea excepţională a afişului său, superior nu numai tuturor celorlalte reuniuni scenice din România (y compris Festivalului Naţional devenit internaţional şi Festivalului de la început internaţional de la Sibiu), ci, aş îndrăzni să afirm, chiar şi, comparativ, Festivalului Internaţional "George Enescu" - şi anume, prin densitatea sa valorică. Meritul principal pentru această superioritate îi revine, indiscutabil, directorului Emil Boroghină, instinctului său infailibil în materie de calitate veritabilă, tenacităţii şi hotărârii sale. Şi e tare reconfortant să constaţi că, atunci când atâţia "manageri" se lamentează zgomotos, Boroghină tace şi face.

Ediţia 2008 a festivalului craioveano-bucureştean a stat, cum am mai observat, sub semnul regizorului (mare) ca autor principal al spectacolului. Nu însă unic autor. Montările aduse din lume au pus în vedetă prezenţe actoriceşti extraordinare, argumentând un adevăr evident, pare-se, pentru oricine, mai puţin pentru majoritatea directorilor de scenă şi a unor directori de festival din România: în spectacol, regizorul, oricât de genial, nu se poate exprima decât prin actori, iar genialitatea lui e cu atât mai convingătoare cu cât performanţa oferită de ei este mai strălucitoare. Această axiomă a funcţionat fără greş în absolut toate producţiile străine, indiferent de stilul, tonul sau ideologia lor, atingând(u-şi) limita supremă în spectacolul ce l-a reprezentat, la Craiova şi la Bucureşti, pe, ca să zic aşa, regizorul suprem al teatrului mondial din ultimii cincizeci de ani: Peter Brook. Al său Marele Inchizitor, după un fragment din romanul Fraţii Karamazov de F.M. Dostoievski (intens vizitat, mai nou, de artiştii scenei), un one man-show - căci prezenţa mută a unui al doilea actor contează exclusiv la nivelul semnificaţiei - jucat de carismaticul Bruce Myers, aduce teatrul la esenţa sa primă; sau, poate, ultimă: pe un podium gol, luminat de reflectoare, un om le vorbeşte altor oameni în numele altcuiva, fără a înceta nicio clipă să rămână el însuşi. Este, am impresia, o definiţie aplicabilă şi oricărui salvator mundi...

Spectacolul lui Brook (tutelat de teatrul parizian Bouffes du Nord), a cărui "despuiere" extremă a aruncat, de altminteri, în perplexitate chiar şi o serie de privitori specializaţi, a ieşit din cadrul tematic al festivalului, la fel ca şi spectacolul unui alt nume-totem al regiei mondiale: Robert (Bob) Wilson, venit în festival cu Femeia mării de Henrik Ibsen, coproducţie italo-spaniolă. În mod normal, o asemenea abatere de la regula jocului ar trebui, fie şi cu blândeţe, sancţionată (cum o făceau, pe englezeşte, nişte spectatori ieşiţi de la aceeaşi reprezentaţie ca şi mine), dar, personal, recunosc că... nu pot: a avea în faţă o montare a faimosului regizor american echivalează cu un cadou rar; ambalajul nu contează. Cu atât mai mult cu cât spectacolul este extrem de frumos şi de o puritate desăvârşită a desenului. Renunţând la o cantitate considerabilă de text, păstrând din piesă personajele, un rudiment de poveste şi - mai ales - acel parfum inefabil denumit îndeobşte "atmosferă", Wilson compune, din câteva piese de decor, din lumini şi dintr-o infinită diversitate de sunete (incluzând şi vocea umană), un fel de teatru-balet-oper(et)ă a cărui senzualitate rece, perfecţiune formală şi, brusc, emoţie dureroasă surprinde şi tulbură. Impecabil antrenaţi, precişi ca nişte mecanisme şi total devotaţi, actorii, în frunte cu strania Angela Molina, par simple elemente într-un peisaj care, îţi dai seama deodată, există numai prin ei.

Aşa cum "nobilul William" a existat, vreme de aproape două ore, doar prin actorul britanic Michael Pennington, al cărui recital astfel intitulat a fost un exemplu (îl va urma, oare, vreunul dintre compatrioţii noştri?...) de lectură inteligentă, profund personală şi în acelaşi timp perfect "neutră", a biografiei unui personaj; a personajului pe nume Shakespeare. S-ar părea că asemenea incursiuni sentimental-critice în viaţa şi opera Bardului constituie o specialitate insulară, pentru că am mai văzut spectacole de acest gen, la limita dintre performance şi conferinţă publică. În ce mă priveşte, când sunt bine făcute (şi - ca să vezi! - englezii le fac foarte bine), îmi plac, mă interesează şi mă provoacă la reflecţie. Ceea ce s-a întâmplat şi acum.

Şi s-a întâmplat pe tot parcursul festivalului, pe care nu-l pot descrie mai bine decât ca pe acea pauză încheiată, în străvechiul banc, cu "...acum, capul la fund!".



 Toate articolele despre Festivalul Internaţional Shakespeare 2008


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Alice Georgescu


Alte articole

 Baletul luminii - Femeia mării, Ozana Budău
 Festivalul Shakespeare 2008. Impresii răzleţe., Liviu Ornea
 Marketing Shakespeare - Festivalul Shakespeare 2008, Oltiţa Cîntec
 Marii regizori ai lumii la Bucureşti - Festivalul Internaţional de Teatru Shakespeare 2008, Doina Papp
 Eimuntas Nekrosjius - deconstrucţia vizuală a textului (2), Oana Stoica
 Toate articolele despre Festivalul Internaţional Shakespeare 2008


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer