Multor confraţi, în majoritate absolut competenţi şi respectabili,
le-a displăcut total filmul - până la
a-l comenta în gura mare, ironic, la proiecţie. Îi înţeleg şi regret că...
n-au înţeles, la rândul lor, despre ce era
vorba-n propoziţie - astfel, ratând savoarea unei distracţii de zile mari. Căci în
Wanted nu e
nimic de luat în serios - cu excepţia ambiţiilor profesionale la nivel extrem, onorabile şi împlinite
într-o proporţie deloc neînsemnată, ale lui Timur Bekmambetov.
Ca să vă faceţi o idee:
La un moment dat, un
super-asasin profesionist depăşeşte limuzina
omului-ţintă. Când
să-l omoare... zbârci! Geamuri antiglonţ. Atunci, colega lui, cu maşina
pe-alături, ia viteză, se duce hăt în faţă, şi revine frontal drept spre asasinul nostru, care conducea mai departe paralel cu limuzina. Când să se ciocnească ei doi frontal, fata
pune-o frână bruscă, se
propteşte-n bot, iar maşina asasinului urcă pe a ei ca
pe-o rampă,
înscriindu-se într-o vrie peste limuzină, şi tocmai când trece pe deasupra, din rostogolire îl împuşcă pe nefericit prin fereastra de aerisire din capotă - după care
apământează pe roţi pe partea cealaltă şi
p-aci ţi-e drumul!
Cam ăsta e nivelul de credibilitate, ingeniozitate
super-neverosimilă, fantezie scoasă din toate ţâţânile, miserupism în paişpe de orice logică şi orice tabuuri (asasinii se antrenează cu ţinte vii... adică moarte: bunicuţe defuncte veritabile aduse de la morgă şi
agăţate-n cârlige, ca să se familiarizeze cu impactul glonţului în carne de om). Învaţă
să-şi controleze fluxurile de adrenalină, ca
să-şi poată accelera reacţiile până la a baleta cu gloanţele - sau a trage simultan cu adversarul, glonţ în glonţ, poc! (ceea
ce-n celebrul
Joe Limonadă al copilăriei noastre era o poantă de băsmuleţ comic). Stăpânesc atât de bine legile fizicii (aiurea, le stăpânesc - doar
se fac că, da' se fac al naibii de dibaci!) încât pot să trambulinizeze de
pe-un zgârie nori pe altul mai ceva ca Superman (că de Batman, Spiderman şi alţi Marveloizi, ce să mai vorbim). Iar astea
nu-s decât trăsnăile care ţin strict de domeniul acţiunii - căci la fel de sărite de pe fix sunt şi cascadoriile din ţesătura poveştii.
N-am să scot o vorbă despre ea - nu
c-ar avea vreo importanţă spoilingul, de vreme ce totul e oricum la caterincă, ci numai ca să vă las să savuraţi surprizuţele, la fel de năzbâtioase ca seria de finaluri succesive din
Muder by Death, de Neil Simon. E inevitabilă comparaţia cu deliciosul
Shoot 'em Up, cu precizarea că dacă acolo starea de
"aiurea-n tramvai" reverbera fermecător în gamă minoră, aici se ridică la puterea unor acorduri de orgă.
Apropo de care, se cuvine să ştiţi din timp că, spre deosebire de alte filme de
super-acţiune dublată de umor, unde
auto-ironia era explicită (deja amintitul
Shoot 'Em Up, plus diversele
Indiana Jones şi mai ales, evident, şturlubaticii
zerozeroşepţi, aici hazul, deşi fundamental, nu devine nici un moment explicit. Surprinzătorul Timur Bekmambetov, cineastul kazah care
s-a impus recent cu
Nochnoy dozor (2004),
Nochnoy bazar (2005),
Dnevnoy dozor (2006) (2006) şi
Ironiya sudby. Prodolzhenie (2007), are curajul de a
nu ne face nici un moment cu ochiul à la Hitchcock, ci simulează întru totul sobrietatea,
acordându-ne încrederea de a decela singuri umorul fără limite din însăşi esenţa acestui basm modern totalmente absurd. Tonul narativ e grav, accentele vizuale şi sonore mimează cum că povestea
s-ar lua în serios pe bune (de fapt, subliniind implicit tocmai cât de neserios e totul -
ca-n cadrul cu glonţul zburând cotit pe lângă căpşorul Angelinei Jolie, făcând
să-i fâlfâie suav cosiţa). Nu lipsesc nici secvenţele
super-dezastruoase, ca lupta din tren şi deraierea de pe viaduct, filmată impresionant de spectacular şi dramatic, mai ales în punctul culminant al căderii vagonului în prăpastie - un canion mai ceva decât toate faliile interminabile ale lui Peter Jackson, din
King Kong şi câteşitrelele
Lord of the Rings la un loc.
După cum reiese deja din cele de mai sus, Bekmambetov nu e doar un iconoclast fără limite şi
de-un umor paradoxal nebun, ci şi un stilist - în formare, încă. Dacă la croşetat mizanscene imposibile e deja maestru, şi la
a-ţi spune (cinematografic) bancuri cu cel mai serios aer pe faţă se pricepe cum rar
ne-a mai fost dat să vedem, în materie de stil vădeşte ambiţii teribile pe care încă mai învaţă să şi le ducă la îndeplinire. Cel mai descoperit rămâne la secvenţele de factură realistă (aici, zona iniţială, de viaţă prozaică, la birou şi acasă, a eroului, decupată fără nici un haz şi miez, şi supralicitată prin şarjări care nu se pupă neam cu celelalte cabotinării, năstruşnice
de-a binelea, din filonul central al poveştii). Nici imaginea lui Mitchell Amundsen nu prea străluce (ci kitschuieşte nefericit, în contextul în care întreaga concepţie artistică a filmului se pliază tocmai pe o voită sublimare estetică a celui mai pur kitsch): exagerări inutile de tonuri suprasaturate în imaginile realiste, pentru ca în cadrele zgubilitice să sară calul dincolo de intenţiile pastel urmărite, eşuând
într-o cheie anostă. Despre actori nu se poate spune decât că se achită cuminţi de nişte sarcini de rutină: Morgan Freeman, Angelina Jolie şi Terence Stamp au impact mai mult prin
cine sunt (şi, implicit, cum arată), decât prin ceea ce fac, iar James McAvoy are meritul de a stăpâni destul de sigur sinuozităţile unui rol principal al cărui suport psihologic dă, deliberat, cu cam multe zecimale.
Şi nici nu e de mirare, din moment ce filmul recurge ca actori cam la fel cum o făcea
Matrix (ba nici măcar
pe-atâta, că acolo Keanu Reeves şi Laurence Fishburne, de bine de rău, aveau o anume coerenţă interioară). Dar, aşa cum pe bună dreptate comenta cineva, nu greşim dacă spunem că ceea ce au lansat cu curaj fraţii Wachowski, Bekmambetov stăpâneşte deja cu autentică măiestrie. Şi cu promisiuni de viitor.
24 iulie, 2008, h. 00:54-02:05
Bucureşti, România