Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Mefistofele

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Mefistofele prima dată la Bucureşti


Oltea Şerban-Pârâu

februarie 2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Apelând la decorurile Operei din Iaşi (sistem frecvent utilizat în Europa, după mărturisirile directorului Ludovic Spiess) Opera Naţională din Bucureşti reuşeşte să ne ofere cea dintâi premieră a stagiunii (dacă excludem Oedip-ul festivalier), Mefistofele de Boito cântându-se de altfel pentru prima oară pe această scenă.

Opera lui Arrigo Boito Mefistofele a fost prezentată în premieră absolută la Scala din Milano în 1868, versiunea definitivă, destul de mult modificată, fiind însă cea adusă în faţa publicului de-abia în 1881. Libretul îi aparţine compozitorului şi este, bineînţeles, inspirat de opera lui Goethe, dintre toate versiunile muzicale ale lui Faust, aceasta beneficiind de cel mai convingător libret. Accentul nu este pus pe reîntinerirea lui Faust, ci pe posibilitatea care îi este oferită de "spiritul negativ" de a atinge idealul de fericire. Faust îşi va abandona sufletul doar în momentul în care va atinge extazul în faţa "clipei de fericire" şi îşi va dori oprirea timpului. Episodul seducerii Margaretei este scurt, iar Sabatul vrăjitoarelor precedă scena morţii Margaretei. Asistăm apoi la evocarea Greciei antice şi la unirea între Faust şi Elena din Troia. În versiunea lui Boito, în final Faust este salvat de Divinitate, iar Mefistofele învins.

Admirator al lui Wagner, îmbibat de spiritul romantismului filosofic european, mai mult poet decât muzician, Boito nu avea, la 25 de ani, un talent muzical pe măsura ambiţiilor lui filosofice, iar lucrarea iniţială, constând în nu mai puţin de cinci ore de muzică, nu se afla la înălţimea admirabilului prolog, de un cromatism îndrăzneţ. Redusă ca proporţii, crescând în rafinament, opera va găsi un mai bun ecou în faţa publicului progresist de la Bologna din 1875, dar sublima scenă a închisorii nu va ajunge la forma sa definitivă decât în 1881. Rolul lui Mefistofele, care a fost una dintre partiturile de glorie ale lui Şaliapin, depăşeşte de departe creaţiile similare din operele lui Gounod sau Berlioz.

La Bucureşti, distribuţia a fost dominată de Mihnea Lamatic, un Mefistofele impunător, cu un glas vibrant, excelând în conotaţii dramatice, cu arii construite inteligent şi nuanţate rafinat, secondat de Stelian Negoescu - un Faust uşor monoton, deşi în majoritatea timpului corect, Roxana Briban - cu o superbă creaţie vocală în rolul Margaretei şi Felicia Filip - jucând cu fineţe şi forţă expresivă rolul Elenei.



Din nou merită pus în evidenţă sentimentul reconfortant pe care spectatorul de operă (chiar şi cel - sau poate mai ales cel - neavizat) îl poate încerca la un astfel de spectacol la o intensitate şi complexitate ce depăşeşte alte forme de divertisment. Ca să nu mai vorbim despre beneficiul spiritual fără echivoc reprezentat de coexistenţa la un bun nivel artistic a dimensiunilor spectacolului. Astfel, sincretismul discursului devine seducător într-o producţie în care scenografia, decorurile şi costumele (semnate de arhitect Cătălin Ionescu-Arbore) au fost punctele ce au convins în mod deosebit. Prospeţimea cadrului scenografic bine slujit de ecleraj, ca şi de jocul cromatic ţesut de mişcarea personajelor (fie că a fost vorba de corurile celeste sau de baletul din Sabatul vrăjitoarelor) au captat atenţia publicului, devenind tot atâtea valabile argumente de ordin vizual plasate fericit în slujba discursului muzical. Sigur că producţiile româneşti sunt încă tributare privitului la dirijor în cvasi-totalitatea desfăşurării actului scenic, fapt care nu contribuie la dinamizarea acţiunii. Din fericire, momentele în care acţiunea s-a ridicat la înălţimea ritmului cerut de acţiunea libretului au fost numeroase. Aici trebuie menţionată contribuţia corului Operei din Bucureşti, pregătit de maestrul Stelian Olariu, care continuând performanţele complexe din Oedip-ul lui Petrică Ionescu, a încântat atât prin prestaţia muzicală (după un început uşor "frânat"), cât şi prin mişcarea scenică, acţionând ca un organism plin de vitalitate şi forţă, atât în zona nuanţelor, cât şi în aceea a plasticităţii mişcărilor.

Ne aflăm în faţa unei producţii în care dimensiunea vizuală se dovedeşte un factor foarte important pentru menţinerea spectacolului de operă în zona de interes pentru public. Aici, putem menţiona în mod deosebit scena Sabatului vrăjitoarelor, pentru complexitatea întretăierii planurilor sonore şi vizuale. Sigur că la toate acestea, performanţa solistică a contribuit major (mai ales prin Mihnea Lamatic) la un întreg ce a primit binemeritatele aplauzele unui public care are, iată, nevoie în continuare de cât mai multe spectacole în pas cu vremea.




 Toate articolele despre Mefistofele


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Oltea Şerban-Pârâu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer