Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Hancock

Între super-erou, sub-erou, anti-erou şi contra-erou... - Hancock


Mihnea Columbeanu

Cinemagia, iunie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Nu e de mirare că, la acest început de mileniu, cinematografia americană trece prin cea mai eruptiv-metastatică epidemie de aşa-zise "filme cu eroi" - ce rezultat mai imediat ar putea avea absolutizarea efectelor de tip C.G.I., în conjuncţie cu imperativele comerciale? La niveluri diverse pe scala mediocrităţii, cu unele palpitaţii în sus spre "aproape bunuţ" şi nenumărate picaje abisale în sensul opus al cretinismului absolut, sunt reanimaţi pe ecran toţi supermanii, spidermanii, batmanii şi etceteramanii, cărora li se adaugă personaje noi, formule parodice isteţe, vome non-comice tâmpe şi alte ricoşeuri. Dintre cele mai sclipitoare răstălmăciri în cheie umoristică, s-au grupat în ultimele luni Shoot 'em Up!, Wanted şi actualul Hancock.

În comparaţie cu primele două, anti-eroul lui Will Smith are marea calitate şi simultan naivitate de a se lua prea mult în serios. Cât e comic, e un deliciu - secvenţele de acţiune se numără printre cele mai irezistibile acte de eroism siktirit-îmburdat pe care ni le-am putea imagina (citez prompt maşinile târâte-n zbor care tund puţin colţuri de clădiri, balcoane şi ferestre, sau stilul tacticos în care se răstoarnă pe rând, în profunzimea cadrului, vagoanele trenului oprit de Hancock cu persoana-i - în treacăt fie zis, chestie complet ridicolă: nicăieri nu se spune că omnipotenţa musculară şi invulnerabilitatea nelimitată ar anula şi legile inerţiei într-o coliziune frontală cu un tren în viteză; okay, nu-l fărâmă - da' l-ar fi luat în bot şi s-ar fi dus cu el, de numa-numa... Ce-i drept, în spate, la vagoane, inerţia continua să funcţioneze - poate fiindcă de-acolo, de la ele, nu se vedea că locomotiva se oprise din motive de Hancock). M-am simţit răzbunat şi la secvenţa cu puştiul macho-efeminat-obraznic aruncat până-n stratosferă şi prins la fix ca să se care-acasă bâzâind isteric, într-o dulce sfidare a tabuurilor de political correctness conform cărora copiii în filme ar trebui să fie trataţi ca nişte fătălăi de porţelan. Merg bine şi flash-news-urile, marcate de accente satirice la adresa establishment-ului, cuplate cu dezinvoltura de a accepta inacceptabilul - un personaj de basm ca Hancock în mult prea prozaicul L.A.

Din păcate, toate bunele intenţii şi relativele calităţi ale proiectului rămân încremenite la acest nivel iniţial. Vincent Ngo şi Vince Gilligan le dezvoltă într-o poveste care comite păcatul capital de a reîncălzi iarăşi soluţia arhi-răsuflată a "miticului" - mă-nţelegi (aia cu zeii greci, cu paleo-arhaismele, cu tot ce-am văzut şi revăzut în atâtea filme recente fâsâite, dintre care cel mai mizerabil au compromis-o Aliens vs Predator, Jumper şi 10.000 B.C. - şi o ironiza cel mai inteligent Wanted, cu francţesătorii lui). Ba chiar, ca şi cum atâta lucru n-ar fi fost de ajuns, lucrurile se complică şi cu un love story condamnat la neputinţă, în care hiperyonicii nemuritori El şi Ea n-au voie să se iubească decât cu preţul remortalizării - dacă ţin bine minte, Eminescu rezolvase şi el binişor problema, fără să dea d-a azvârlita cu S.U.V.-uri, frigidere şi balene eşuate pe plajă.

Evident, din acest punct, filmul se prăvale iremediabil - în primul rând, pentru că devine fatalmente pueril şi ilogic, dar şi fiindcă renunţă tocmai la fermecătoarea convenţie (aparentă, vai!) din prima parte, când chiar luaserăm în serios ipoteza că originea lui Hancock nu contează, că super-puterile lui sunt o convenţie tacit acceptată, şi că putem urmări liniştiţi o poveste săltăreaţă de vacanţă estivală. Ngo şi Gilligan, ca şi atâţia alţi confraţi ai lor din dramaturgia cinematografică de trei lulele, pur şi simplu nu-s în stare să înţeleagă că nu merge să combini o lume în care presă, instituţii ale statului şi cetăţeni acceptă ca pe cel mai firesc lucru un superman prezent prin tot oraşul, şi acea(stă) lume (adevărată, printre altele!), în care s-a constituit o relaţie destul de clar determinată între realitatea prozaică şi universul semiparalel al ozenisticii, paleoastronauticii, Inchiziţiei şi argonauţilor. Rezultatul e cam ca atunci când eşti căscat şi torni apă peste uleiul care sfârâie-n tigaie - sau când, după o noapte de beţie, încurci uşile şi-ţi încaleci soacra.

Se mai impune să remarcăm, tot la nivelul scenariului, una dintre cele mai endemice tare ale actualului amatorism dramaturgic hollywoodian: puii au supt din plin la tot felul de manuale, îndreptare şi alte textbook-uri recente despre cum se scrie un scenariu, ignorând tot mai plenar fundamentele concepţiei şi ale construcţiei de povestiri cinematografice - ceea ce duce la apariţia acestor mecanisme mai mult sau mai puţin precise, articulate automat-năuc în jurul unor repere fixe ce ţin de plot-uri şi point-uri, ca să spună, la nivel de conţinut, cam puţin peste zero (sau sub). În cazul de faţă, Ngo şi Gilligan au însăilat un story liniar (în pofida presărării cu secvenţe de super-acţiune) şi previzibil (în ciuda scremerilor de a inventa twist-uri şi coups de théâtre, ca toată deraierea din a doua parte, orchestrată inutil în jurul lui Mary Embrey).

Ca dovadă că subiectul în sine era ofertant, şi doar neprofesionalismul autorilor l-a compromis, rămân mizele iniţiale încă valabile: vulnerabilitatea de fond a eroului, marcat de singurătate şi alcoolism, crizele lui de comunicare cu cei din jur, paradoxala relaţie de ură-iubire reciprocă dintre el şi societate, şi aşa mai departe. Un scenarist inteligent chiar ar fi putut scoate ceva foarte interesant de aici. (În fond, rămâne relevantă şi stângăcia complet neconvingătoare a discuţiilor "psihologice" dintre aşa-zisul expert P.R. Ray Embrey şi Hancock, sau ratarea penibilă a episodului din închisoare, atât de generos în planul relaţiilor umane, şi finalmente soldat doar cu însăilarea unui sub-plot superficial: cei trei antagonişti necesari pentru a compune finalul - nu întâmplător, un final complet fleşcăit, după ce confruntarea aia furtunoasă dintre Tristan şi Isolda ridicase nivelul spectacolului de acţiune la cote mult mai înalte!)

Faţă de tot acest haloimăs, Peter Berg (care anul trecut a semnat acceptabilul The Kingdom) reuşeşte să tricoteze o regie destul de onorabilă, deloc rea pentru un actor convertit la regie. Narează fluent şi trepidant, ştie să-şi compună secvenţele cu cap, coadă şi mijloc, şi să le articuleze cursiv, stăpâneşte bine elementele de umor şi stil, în conjuncţie cu dificila ispită a super-acţiunii. Mai are de învăţat, însă, în raport cu factorii aşa-zişi "de conţinut" (toată treaba cu zeii, mileniile şi cobori-în-jos-luceafăr-blând), unde alunecă într-un melodramatism de tarabă cu accente patetice (de la "patos", nu de la "jalnic"). Şi mai are de învăţat (mult!) şi la lucrul cu actorii. Cei doi soţi Embrey (Jason Bateman şi Charlize Theron) sunt cumplit de convenţionali, incolori, inodori şi insipizi - chestie cu atât mai incomodă, în contrast cu faciesul sexy al doamnei). Cât despre Will Smith, el e... Will Smith şi nimic mai mult. Da' chiar nimic mai mult! Cum îl vedem în primele secvenţe (adică, bun), aşa-l avem până la sfârşit (adică, staţionar).

Despre efectele speciale, numai de bine. Sunt cuminţi şi-şi fac treaba. Aşa că, dacă vă veţi distra bine peste vară cu această comedioară de nivel mediu, le puteţi mulţumi şi lor - pe lângă bunele intenţii enunţate mai sus şi duse, absolut lăudabil, cam până la jumătatea drumului... sau, poate, un sfert... Hai o treime.

2 iulie, 2008, h. 22:30-23:37
Bucureşti, România




 Toate articolele despre Hancock


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Mihnea Columbeanu


Alte articole

 (Super)eroi au fost, (Super)eroi sunt încă - Hancock, Alin Ludu Dumbravă
 Iarăşi Will Smith de Ziua Independenţei - Hancock, Iulia Blaga
 Pe jumătate erou - Hancock, Andreea Chiriac Hentea


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer