După o pauză de un an, iată-mă din nou - graţie sponsorilor mei, firma PricewaterhouseCoopers, care mi-au asigurat deplasarea - şi la Clermont-Ferrand, capitala regiunii Auvergne, dar şi capitala mondială a scurt-metrajului: "le Cannes du court" cum a fost botezat.
De 26 de ani încoace, încet dar sigur, Clermontul n-a mai fost asociat (doar) cu Pascal, brînza Saint Nectaire sau cauciucurile Michelin (eu aş mai adăuga Ma nuit chez Maud, minunatul film al lui Eric Rohmer turnat aici...), ci şi cu un fenomen care nu are echivalent în lume: "scurtomania"! Timp de zece zile, cocheta localitate de la poalele vulcanului (stins) Puy-de-Dome explodează cinematografic: oamenii stau la cozi interminabile pentru a prinde un loc într-una din cele opt săli în care se proiectează, nonstop, scurt-metraje. Şi dacă, anul acesta, explozia aceasta (80 de filme în competiţia internaţională, 60 în cea internă) a fost concurată de călduri de pînă la 18 grade - ademenindu-te să laşi baltă filmele şi să te aventurezi pînă la Chamalieres (1 km de centru), cu vilele, bisericile şi vechea sa moară de apă, sau să te pierzi prin Clermont, cu catedrala, străduţele înguste şi cele 50 de fîntîni sale -, nu e mai puţin adevărat că măcar unul dintre programele festivalului (cel intitulat "Piscines") te-ar fi putut convinge să rămîi în săli.
Asociaţia care organizează evenimentul - "Sauve qui peut le court-metrage", aluzie la un film al lui Godard: Sauve qui peut (la vie) - reuşeşte, an de an, să satisfacă toate gusturile; căci, în afara competiţiei propriu-zise (cea naţională - în care, în juriu, se afla şi compatriota noastră Rona Hartner - şi cea internaţională - în care a intrat şi scurt-metrajul lui Cristian Nemescu Poveste la scara C), a existat şi un program de clipuri muzicale (cu Gondry, Cunningham, Jonze, Alex et Martin şi, în general, tot ce e mai bun în domeniu), unul - "super-caliente" - dedicat Braziliei (o revelaţie!), unul consacrat exclusiv filmelor experimentale şi - last but not least - un omagiu lui Francois Truffaut, de la a cărui dispariţie se împlinesc 20 de ani.
Aparent, toată această frenezie îşi urmează cursul obişnuit. Dar există deja semnale că festivalul se confruntă cu dificultăţi financiare: catalogul acestei ediţii a sosit de la tipografie abia cu cîteva ore înaintea deschiderii oficiale, cotidianul cu care ne obişnuisem ("Ca suit son court") a fost suprimat, party-ul de închidere a fost anulat, ş.a.m.d.... Ce va deveni "Cannes-ul scurt-metrajelor" în absenţa unei finanţări corespunzătoare, pe măsura standardului său?
"Morala", în două exemple: în filmul Un jour en France, un individ la vreo 40 de ani se trezeşte dimineaţa plin de elan, îşi bea cafeaua surîzînd, îşi alege hainele cele mai bune şi pleacă la serviciu. Este prima lui zi de muncă! Da, numai că - în Franţa fiind -, Parisul este în grevă... Grevă la metrou, grevă la autobuze, grevă peste tot. |n schimb, manifestaţiile nu sînt în grevă: oamenii muncii umplu bulevardele burgheze strigînd slogane anti-patronale, flutură steaguri roşii, se-ndeasă la un cîrnat fript pe marginea drumului - unde-am mai văzut imaginile astea?... Iar omul nostru, la-nceput nedumerit, se lipeşte de demonstranţi şi-ncepe să cînte "Internaţionala", agitînd pumnul în sus. Seara, obosit, ajunge acasă, se aşează pe pat şi spune: "Prima zi de muncă... şi poate ultima!"
Valery Giscard d'Estaing este preşedintele Consiliului regional Auvergne. Anul acesta, micul său discurs de întîmpinare - tipărit în catalogul festivalului (cel care era să nu ajungă la timp!) - conţinea titlul, textul, dar nu şi semnătura sau fotografia politicianului. Explicaţia? Dl Giscard d'Estaing a considerat că, fiind an electoral, este indecent să se folosească de acest prilej pentru a-şi face publicitate. Unde n-am mai văzut - şi, probabil, nici nu vom vedea vreodată - chestia asta...?
(Clermont-Ferrand, 4 februarie)