De la TIFF 2008 adunate (IV)

Able Danger
Able Danger a fost un proiect ultra-secret al serviciilor militare de informaţii care, dacă e să crezi mai toţi conspiraţioniştii înveteraţi post-9/11, i-a identificat pe Mohamed Atta & ai lui mult înainte ca aceştia să se proptească în WTC şi Pentagon cu tot cu avioane. Aceiaşi "paranoici" mai spun că AD a distrus, cu vreo doi ani înainte de amintitul 9/11, mulţi terrabytes de documente adunate pe teme conexe. Able Danger / Pericol real este şi filmul de debut al lui Paul Krik (Dave Herman), o comedie neagră, campy, noirish - cu multe-multe omagii vizual dialogice la clasice precum The Maltese Falcon ori Kiss Me Deadly - despre o lume new yorkez / boemă în care un asemenea teoretician candid al conspiraţiilor, ochelarist ciufulit proprietar de cafenea radicală (Vox Pop), prins în mreje de o femeie fatală cu accent estic şi privire blancă, se trezeşte în mijlocul unei soi de fantezii (confirmarea tuturor ipotezelor lui) ce se mută rapid în thriller coşmaresc. Care e hilar, absurd şi neliniştitor de plauzibil simultan. Chiar şi într-o lumea alb-negru stilizată în care doar visele şi ecranele TV sînt color, iar camerele de supraveghere la tot pasul. (Carmen Mezincescu)

Control
Cinic şi sintetic vorbind, Ian Curtis a fost un puşti confuz şi vulnerabil care a prins cumva, liric-atmosferic, esenţa morbidă a sfîrşitului tuturor viselor şi speranţelor generaţiei post-hippy. Joy Division au fost o revoluţie - muzical-atitudinală - ale cărei reverberări, inclusiv pop-culturale, se fac simţite şi azi. Curtis a trăit intens, extremist şi a murit, de propria mînă, la nici 24 de ani, împins de apăsarea faimei şi a problemelor colaterale: "I've no control anymore" spune la un moment dat personajul şi exact despre asta e vorba. Onest, Control e biopic-ul non-hagiografic articulat de unul dintre puţinii oameni care aveau căderea să-l facă. Olandezul Anton Corbjin, mitic fotograf rock şi clipangiu pentru JD, dar şi Depeche Mode sau U2, i-a fotografiat (alb-negru) pe Curtis & co, în locaţii industrial-deprimant-părăginite, iar imaginile au devenit, după sinuciderea lui Ian, practic sinonime cu trupa. Control preia look-ul şi atmosfera acelor poze, avînd în plus ca atu un interpret-revelaţie (junele Sam Riley, trecut anul trecut şi pe la TIFF) care evocă frisonant expresiile & ticurile lui Curtis şi cîntă pe bune (bine!) în film piesele. (Carmen Mezincescu)

Szabadság, szerelem / Children of Glory
Ultima proiecţie TIFF de anul ăsta la drive in. Altfel spus, ultima şansă de a te expune la un ecran de proporţii şi de a vedea un film "the american way" cu atît mai mult cu cît de la metoda cinematografică la povestea de pe ecran e doar un pas. Povestea urmăreşte revolta ungurilor în perioada revoluţiei din 1956 ce s-a desfăşurat pe două fronturi distincte şi aparent fără legătură (străzile Budapestei şi Jocurile Olimpice de la Melbourne), dar care se concentrează pe lupta pentru libertate şi pe nevoia instinctivă de a riposta. Scenaristul Joe Eszterhas (Basic Instinct) oferă o versiune hollywoodiană a tragicelor evenimente avându-l în prim plan pe starul echipei de polo Karcsi Szabo forţat să aleagă între visul de a cîştiga Jocurile Olimpice şi dragostea faţă de prietena sa revoluţionară, Viki. Filmul este bazat pe o poveste adevărată: victoria Ungariei asupra Uniunii Sovietice într-unul dintre cele mai tensionate şi violente meciuri din istoria sportului. În timp ce echipa de polo a Ungariei învingea Uniunea Sovietică, Armata Roşie recăpăta controlul asupra Budapestei. Filmul impresionează prin recrearea fidelă a revoluţiei (demonstraţiile miilor de oameni care au prostestat, luptele de stradă) şi a tensiunii meciului de polo. (Alexandra Constandache)

El cielo, la tierra y la lluvia
Un film cu un ritm lent, egal cu sine, care pare a veni dintr-o altă lume, dintr-un timp constituit din goluri şi tăceri care nu neliniştesc, ci, dimpotrivă, susţin afirmaţia regizorului José Luis Torres Leiva: "Îndrăznesc să spun că este un film despre plimbări: mentale, virtuale, pe jos, cu maşina, cu ferryboatul..." Vieţile celor patru personaje (Ana, Toro, Veronica, Marta) încep în punctul în care se termină momentele de evaziune, de răgaz sau de simplă hoinăreală, toate înţelese ca forme ale rătăcirii într-o lume izolată, care-i îndepărtează şi însingurează pe cei prinşi în ea. O radiografie a poveştilor mărunte, prinse în zile identice, aceleaşi drumuri şi gesturi, o viaţă care se desfăşoară pe repeat şi care, cu toată linearitatea sau previzibilul din fundal, impresionează şi provoacă privitorul prin naturaleţe şi simplitate. Totul într-o manieră discretă, care nu caută cu orice preţ să emoţioneze, ci obţine efectul tocmai prin lipsa intenţionalităţii, prin poeticitatea imaginii şi lentoarea poveştii. (Alexandra Constandache)

Epitaph
Spital, fantome, psihoze, călătorii (pr)in timp. Sau un horror coreean făcut à la japonaise. Trei poveşti mai degrabă stranii decît oripilante. Doctorul care sare înapoi în timp (din 1979 în 1939) şi ajunge angajat al morgii unui spital. Doamna doctor care se plimbă, fără umbră, printre cadavre. Pre-adolescenta japoneză (drăguţa de ea) care zbiară ca din gură de şarpe chinuită de halucinaţii şi vise stranii. Amor post-mortem tratat în cheia poveştilor nipone cu fantome. Sperieturi bombastice şi estetică faux-vintage. O poveste fracturată, puzzle nu tot timpul inteligibil (dar deh, nici toate chestiunile supra-naturale nu sunt tot timpul inteligibile) şi o mini-panoplie de asiatice mici, terifiate şi parţial acoperite de sînge. Pentru fanii genului şi pentru cei (foarte puţini aş crede) care nu au văzut vreodată un horror asiatic cu fantome. (Cristi Mărculescu)

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.