Atunci când, cu vreo cinci sau şase ani în urmă, am ales pentru rubrica de faţă titlul pe care îl poartă şi acum (Teatrul şi cetatea), am avut în minte mai degrabă o aspiraţie decât o stare de fapt. Cu gândul la îndepărtatele vremuri când scena ocupa în oraş (sau în stat, şi nu numai în oraşul-stat) un loc central, chiar dacă aflat, uneori, la marginea aşezării, şi cu ochii la timpul prezent, când majoritatea cetăţenilor declară că merg la spectacole, în medie, o dată la trei ani, îmi doream să apuc zilele unui nou interes al "societăţii civile" pentru expresia artistică nu doar cel mai strâns legată de realitate, ci şi cel mai evident predispusă - şi aptă - să influenţeze direct viaţa publică. (Prostii! Uitasem de televiziune!...) Îmi imaginam, cu alte cuvinte, că oamenii vor ajunge (din nou) să dorească, nu doar să susţină prin interpuşi (adică prin încasatorii de impozite, taxe şi alte angarale) instituţiile producătoare de vise încarnate, ci şi să (re)intre într-o relaţie mai tandră, personală şi personalizată, cu aceste instituţii, să trăiască mai mult şi mai liber în preajma sau chiar în interiorul lor, să şi le simtă mai aproape şi mai "ale lor". Desigur, reîmprietenirea urma să aibă loc dinspre ambele părţi: teatrele aveau, şi ele, foarte multe de făcut pentru reîncălzirea supei.
La ora de faţă, am impresia, această jumătate de drum a fost parcursă. Cele mai multe dintre sălile de spectacol sunt renovate şi dotate mulţumitor în materie de facilităţi şi comodităţi, au dependinţe civilizate şi climatizare decentă. Nu prea au, e drept, spaţii potrivite pentru "socializare" extraartistică - cafenele, librării, mici magazine de suveniruri specifice (cum am văzut cam peste tot, în străinătate); încet-încet probabil că vor apărea şi acestea. Mai rămâne acum ca şi cetăţenii să accepte oferta.
De pildă, Festivalul Comediei Româneşti le-a dat ocazia (şi ideea) organizatorilor săi - Teatrul de Comedie, cu director şi actori cu tot - să iasă în stradă, la propriu, pentru a-şi întâlni eventualul public şi în mod mai puţin convenţional, deşi zona (săpată şi desfundată, în scop arheologic, mai mult chiar decât, în scop electoral, restul Bucureştiului) nu este, zilele acestea, prea ospitalieră. Inevitabilii gură-cască nu au lipsit, fireşte, dar, atât cât mi-am putut da seama dintr-o plimbare fugară, interesul de moment pentru peisajul neobişnuit nu s-a transformat într-o curiozitate mai profundă: ia să vedem, domnule, ce se întâmplă în clădirea asta pe care scrie Teatru şi din care apar tipii ăştia ciudaţi! Altfel, respectivii curioşi ar fi aflat că acolo, spre deosebire de alte locuri ale Cetăţii, în schimbul a ceea ce ţi se ia la intrare capeţi ceva ce poţi lua cu tine la ieşire. Şi păstra, apoi, toată viaţa.