Cu excepţia probabilă a savanţilor implicaţi în experimentele pe şobolani, nimeni nu iubeşte aceste animale. Iată-l în chip de personaj de legendă într-o operă de cameră prezentată de Teatrul Cameri din Tel-Aviv.
Oficial, stagiunea nu s-a încheiat. Practic, în Bucureşti, spectacolele de sediu ale trupelor sunt din ce în ce mai puţine, în oraşele din ţară se desfăşoară festivaluri, unele tradiţionale şi zgomotoase (Sibiu) altele tradiţionale şi mai modeste (Baia-Mare), şi altele noi, în încercare de consolidare (Tîrgovişte). Din acest du-te vino de trupe, decoruri, directori şi artişti care dau interviuri şi vorbesc despre succesele lor, dar în absenţa unor campanii normale de promovare, spectatorul bucureştean, dacă e atent, se poate alege cu ceva: în deplin anonimat, unele spectacole poposesc şi în Bucureşti şi e greu de uitat starea de exaltare din urmă cu câţiva ani prilejuită de evoluţia unei trupe tinere din Rusia. În numele acelei amintiri nu refuz vara nici o invitaţie, oricât de marginală ar părea la prima, ba chiar şi la a doua vedere.
Am văzut, astfel, săptămâna trecută un spectacol-recital, One Woman Opera, al unei interprete germane, Carola Melián, exerciţiu de comunicare prin gest şi prin voce, straniu fără a fi şocant, te amorţeşte fără să te vrăjească. M-am bucurat când într-unul din puţinele materiale scrise despre spectacol am citit că una dintre operele muzicale pe care evoluează interpreta e compus de românca Irinel Anghel.
Spectacolul Teatrului Cameri (Israel), Râs de şobolan, operă de cameră compusă de Ella Milch Sheriff, e bazat pe cartea de mare succes a scriitoarei de origine israeliană Nava Semel. Venit de la Sibiu, spectacolul s-a desfăşurat pe Scena Mare a Teatrului Naţional Bucureşti. O desfăşurare impresionantă de forţe - orchestră, cor, cântăreţi-actori - în slujba unui text cu o fascinantă încărcătură de idei, solicitând etalarea unei bogate game emoţionale şi multă măiestrie în comunicarea nuanţelor, a particularităţilor întregului.
Povestea întreţese multe fire, unele din trecut, altele din prezent sau viitor, din groapa unde a stat ascunsă micuţa evreică în timpul războiului şi din spaţiile în care individul discută cu Creatorul. Factor unificator, muzica urmăreşte şi leagă scenele din registre atât de diferite şi Orchestra Israeliană de Cameră dirijată de Uri Lashman, prezentă pe scenă, ne-a permis prin armoniile ei să privim în profunzimea prăpăstiei de unde se naşte tragedia. Corul amplifică semnificaţia unor momente şi scena rugăciunii, în contextul convertirii Fetiţei din beci, este de o intensitate răscolitoare. Soliştii au interpretat cu un profesionalism de invidiat partiturile muzicale, în contextul dat de evoluţia unor roluri dramatice. Au cântat şi au jucat la fel de bine, ceea ce e o stare de normalitate pentru profesionişti, dar nu pentru toţi cei care se consideră doar actori sau doar cântăreţi. Cu o competenţă de diletant în materie de operă, mă simt stânjenită să-i numesc pe unii şi nu pe alţii, dar şi în aceste condiţii mi-am dat seama cât de intens dramatică a fost interpretarea lui Alexei Knonicoff, în rolul Preotului.
Fetiţa ascunsă, în timpul ocupaţiei germane, de părinţii ei evrei-polonezi la nişte ţărani e persecutată de aceştia, violată de fiul lor şi în permanentă primejdie de a fi vândută celor ce o vânează. Singurul ei prieten este un şobolan. Un şobolan care i-a cerut Creatorului să-i dea darul râsului renunţând la cel al plânsului dat celorlalte animale. Dumnezeu nu prea vrea, dar fetiţa, din adâncul nenorocirii ei, reuşeşte să-l facă pe şobolan să râdă, în momentul când Preotul, renunţând la cinul bisericesc, se hotărăşte s-o salveze în calitatea lui de Om. Este răspunsul care rămâne din multitudinea întrebărilor ridicate de acest text, unele foarte incomode, text neîmblânzit de muzică, ci dimpotrivă, radicalizat în acest fel.
Spectacolul s-a jucat la oră neobişnuită (11 dimineaţa), genul prezentat nu e prea familiar publicului bucureştean, dar aplauzele celor prezenţi au răsplătit frumuseţea, amploarea şi profesionalismul spectacolului.