După o pauză de 2 ani, iată-mă din nou la Solothurn (Soleure, Soletta - ca să-l declin pe toate limbile conlocuitoare), capitala micului canton cu acelaşi nume, preţioasă perlă barocă prinsă la reverul Masivului Jura... am epuizat toate clişeele la-ndemînă? Cred că da. Aşa că să trecem mai departe: Solothurn, la circa o oră cu trenul de Zurich, orăşel tihnit (iarna), devenit turistic (primăvara-vara-toamna) - locul "în care nu se-ntîmplă nimic"?
Nu chiar: o dată pe an (in ianuarie) se-ntîmplă Zilele cinematografice (faimoasele - aici! - "Solothurner Filmtage"), în mai se-ntîmplă "Literaturtage" (Zilele literaturii), iar din iunie în septembrie se-ntinde "Kultursommer"-ul (Vara culturală) - cu concerte de operă (în iulie) şi de jazz (în august). Iar cine nu vine pentru cultură, vine pentru - cum ziceam - turism: de aici poţi urca pe vîrful Weissenstein (1280 m), poţi coborî apoi pentru o promenadă cu vaporaşul pe rîul Aare ("Aare Fahre"), poţi vizita Muzeul de Artă (intrarea e gratuită), Muzeul Blumenstein (idem; despre istoria socio-culturală a oraşului), Castelul Waldegg (cu mobilier din sec. XVII-XIX) şi, în fine, Catedrala (foarte mediatizată) St. Ursen (de un baroc banal) şi Biserica Iezuită (preferata mea), la doi paşi de prima, mult mai somptuoasă şi mai misterioasă...
Eu am venit - graţie sponsorului meu, firma PricewaterhouseCoopers, şi, din cîte ţin minte, a şaptea oară - pentru filme. Filme elveţiene! Există "filme elveţiene"?! Ei bine, da. De altfel, după o frecventare asiduă a Solothurnului timp de vreo 3 ediţii la rînd, am organizat acum cîţiva ani - la Bucureşti, Cluj şi Timişoara - "Zilele filmului elveţian", de care cinefilii îşi mai amintesc poate şi care a fost un real succes. Între timp Departamentul de film al ProHelvetia-Zurich (care se ocupa de exportul de filme) s-a divizat într-un organism de sine stătător, "Swiss Films", existînd şanse ca acesta să fie mult mai flexibil şi mai atras de ediţii succesive ale evenimentului amintit.
Pînă atunci, să spun - în două vorbe - că această (a 39-a) ediţie a "Solothurner Filmtage" a fost o reuşită certă: 40.000 de spectatori (nu putem decît să visăm... prin comparaţie, cel mai frecventat festival de film de la noi - cel de la Cluj - nu strînge mai mult de 15.000), multe documentare bune (elveţienii sînt cei mai tari la acest gen, iar cel premiat - Mais im Bundeshuus - chiar te ţine cu sufletul la gură, deşi e vorba (doar) despre o dispută parlamentară despre Organismele Modificate Genetic!), scurt-metraje de şcoală ex-ce-lente (Pas de deux, Wasser Farbe) - şi, una peste alta, măcar un film de ficţiune (Wenn der Richtige kommt, un fel de: "Cînd e să fie", "Cînd crezi că l-ai găsit") care m-a entuziasmat, deşi e doar un film de debut; autori: Oliver Paulus şi Stefan Hilldebrand, dar trebuie reţinută şi interpreta (absolut fabuloasă): Isolde Fischer, amestec de Ilinca Tomoroveanu şi Iolanda Balaş (!).
A mai fost şi o ediţie în care Rom?nia (prin scurt-metrajul Green Oaks şi documentarul Hans hilft) a fost mult mai prezentă ca de obicei (nu ştiu dacă asta e bine neapărat; subiectele: copiii orfani şi indolenţa unor săteni).
Ţinîndu-şi discursul de deschidere, directorul (legendar) al "SF", Ivo Kummer, i-a mulţumit ministrei Afacerilor Externe a Elveţiei, Micheline Calmy-Rey, pentru participarea la inaugurarea oficială a festivalului, felicitînd-o şi pentru că n-a ratat ocazia de "a juca un prim rol feminin într-un film de bărbaţi plin de eroi masculini" (rîsete în sală). Aş spune, mai curînd - căci elveţienii par să rîdă din orice -, că dna Calmy-Rey putea să se felicite pentru că Elveţia din care provine (cea romandă) a dat cele mai multe filme premiate: documentarul de care aminteam (autor: Jean-Stephane Bron), filmul de ficţiune Mein Name ist Bach (autoare: Dominique de Rivaz) şi scurt-metrajul L'Escalier (autor: Frederic Mermoud). Poate că n-a fost o simplă întîmplare.
(Paris, 29 ianuarie 2004)