Franţa are deja o moştenire masivă de filme
noir, sau măcar cu gangsteri: Jean Gabin, Alain Delon,
Jean-Pierre Belmondo, Michel Bouquet, Matthieu Carrière, Marcel Bozzufi - sau, pe partea regiei,
Jean-Pierre Melville, Marcel Carné, René Clément, Georges Lautner, Henri Verneuil; ca şi, desigur, romanele lui Georges Simenon, sau dialogurile scăpărătoare ale lui Michel Audiard, al cărui stil e imitat aici ca în transpunerile candidaţilor la regie de film, care cred că
a-l ecraniza pe Caragiale înseamnă
a-i rescrie replicile cum crezi tu
că-i mai bine. Ca atare, singura justificare pentru un regizor ca Alain Corneau de a reveni asupra unui film deja consacrat sub semnătura lui Melville şi a lui José Giovanni (după romanul
Un reglement de comptes al acestuia din urmă - un autor care iubeşte cu pasiune tema gangsterului ce calcă pe bec ultima oară, da' bine - adică rău) ar fi capetele de afiş, în frunte cu Daniel Auteuil (care
nu-i Lino Ventura, nici măcar
într-un rol îndoielnic, cum a fost acest Gu, dar are mustăcioară) şi Monica Bellucci (care nu se compară cu Christine Fabréga nici
s-o pici cu ceară; mă rog, fata asta nu se compară cu nimic aşa... în general). În plus, ce doi nu vibrează pe aceeaşi lungime de undă, neam. Urmează o serie de nume mari, ca Jacques Dutronc, Eric Cantona, Philippe Nahon, Gilbert Melki,
Jean-Paul Bonnaire - care nu fac decât să umple genericul, ca şi (cu joc plictisit şi amatoricesc) cele peste două ore şi jumătate care urmează.
Din păcate, Corneau, căruia îi lipseşte simţul autentic al ritmului şi energiei interioare, le copiază la un nivel strict superficial din filmele americane - începând chiar cu schimbul de focuri din deschidere, în
night-club, violent şi strident,
à la Brian de Palma de necomparat cu
kickstart-urile precise şi reci ale lui Melville:
hold-up-ul de la bancă din
Un flic, sau căutarea cheii potrivite în
Le samourai. În plus, secvenţa mai e şi disproporţionată: şterge complet efectul momentului imediat anterior, cu fuga lui Gu (menit să impună un context, dar oricum prea scurt ca să reuşească), după care, prin contrast retrospectiv, decuplează spectatorul de la episoadele expozitive care urmează - de asemenea, importante pentru a înţelege acţiunea. Aşa că ne plictisim cu sârg până la marele jaf mare, care nici el nu rezolvă mare lucru, de vreme ce eficienţa sa autoconţinută e deja anulată
a priori de către nenumăratele precedente pe care Hollywoodul
le-a fumat şi
le-a lăsat.
Poate din aceeaşi incapacitate funciară de a "simţi" povestea şi stilul adecvat, Corneau respinge concepţia
alb-negru a lui Melville, optând pentru o viziune care
s-ar voi mai colorată, şi nu reuşeşte să fie decât bălţată, cu tonuri insuportabil de suprasaturate. Sângele (îmbelşugat) e mai roşu decât bulionul cel mai proaspăt, lumina farurilor e
chihlimbarie, până şi fotografiile
alb-negru de la locul faptei au o tentă gălbuie; în mod ciudat, doar finalul revine la nuanţe mai fireşti - poate ca să ne sugereze că filmul
s-a terminat, şi acum revenim în lumea reală...? Corneau ştie...
Ar mai merita să menţionăm grija autorului pentru detalii - ca, de pildă, faptul că, deşi povestea se petrece în anii '60, străzile sunt pline de maşini din anii '40... '50... Mai treacă meargă - dar pe ici, pe colo, se pot vedea şi altele, mult mai recente! Unde eşti, Sergiule, să te vezi răzbunat?
Concluzie:
Pe lângă excesele cromatice şi nivelurile mai intense ale violenţei,
remake-ul lui Corneau e un exerciţiu în redundanţă în raport cu filmul iniţial al lui Melville. Nu e rău - e pur şi simplu inutil.
19 aprilie, 2008, h. 15:30-16:02
Bucureşti, România