Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Proverbele, la români


Alice Georgescu

Dilema Veche, iulie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
A venit vara - dacă nu cumva a venit ceva ce ar trebui numit epoca postestivală, desemnînd nu toamna, ci un fel de vreme fără început şi fără sfîrşit, cînd căldura e veşnică şi haotică, de neînlăturat şi de neexplicat, halucinantă şi idiotizantă -, a venit, mă rog, acel segment din an cînd oamenii normali iau concediu, iar şcolile şi teatrele iau vacanţă, adică se închid pentru public, dar continuă să zumzăie în surdină, cu motoarele la ralenti; sau relanti, cum zice lumea bună din maşinile mari şi tari ce împînzesc străzile Bucureştiului (inclusiv trotuarele). A venit, aşadar, momentul cînd teatrele, după ce au încheiat cu mai mult ori mai puţin succes o stagiune, se pregătesc pentru următoarea. Cum? Punînd la punct repertoriul viitor, planificîndu-şi forţele şi veniturile, turneele de făcut şi turneele de primit, colaboratorii de invitat şi colaboratorii de refuzat. Aşa se întîmplă peste tot în lume; aşa se întîmplă şi în România. Ca întotdeauna, însă, cu unele mici diferenţe.

În lume (este vorba aici, desigur, despre lumea cognoscibilă în ipostază teatrală, situaţia din Namibia ori din Insulele Capului Verde fiind mai puţin relevantă în speţă), instituţiile de spectacol îşi anunţă programul - titlul piesei, numele regizorului şi al scenografului, distribuţia şi luna (dacă nu ziua) premierei - cu oarecare timp înainte de inaugurarea noii stagiuni. Acest timp poate cuprinde cîteva săptămîni sau cîteva luni, în cazurile grave (Germania, de pildă), chiar şi douăsprezece. Cu alte cuvinte, amatorul de teatru neamţ deschide, să zicem, revista de specialitate ori cutare site de profil în iulie şi află ce spectacol poate vedea în februarie viitor, ce categorie de loc are la dispoziţie şi cît îl costă biletul. Sigur, nu toate ţările au nemţii lor, vorba unui banc străvechi, dar chiar şi în locuri mai puţin păsătoare de ziua de mîine, cum ar fi surorile noastre de ginte latină, "afişul" teatrelor se întocmeşte pe destulă vreme înainte pentru ca toţi cei interesaţi să-şi poată organiza ocupaţiile sau timpul liber cu maximum de eficienţă şi minimum de enervare.

La noi acest lucru e imposibil. Imposibil, oricum, în teatrele instituţionalizate, cu sediu propriu şi trupă stabilă, deşi logica banală ar zice că, dimpotrivă, tocmai acolo ar trebui ca planificarea să meargă strună. În realitate, directorul unui teatru de repertoriu (cum sînt, în România, 90% dintre teatre) se antrenează să pună la punct nu atît programul instituţiei pe care o conduce, cît programele tuturor angajaţilor săi, pentru a le face să se potrivească măcar pentru numărul de zile necesar "ridicării" unui spectacol. Actorii din trupele stabile pot juca atît în montări ale altor trupe stabile, cît şi în producţii independente, ca să nu mai vorbim despre filme sau seriale de televiziune şi, deşi au, în principiu, obligaţia de a obţine din vreme, pentru asta, permisiunea "angajatorului", în practică e foarte răspîndit obiceiul de a-şi anunţa absenţele în (literalmente, cîteodată) ultima clipă; ori de a nu le anunţa deloc. Apoi, directorul se află, cum se zice, la mîna regizorilor care, indiferent că sînt angajaţi sau aduşi "pe colaborare", îşi gestionează timpii de repetiţie după criterii proprii, indiferent de înţelegerile iniţiale. În fine, directorul mai are de luptat şi cu "ordonatorul de credite", care îi poate mări sau micşora subvenţia după plac şi care, de regulă, întîrzie cu livrarea banilor. La rîndul lor, regizorii depind de orarul fiecăruia dintre actorii din distribuţie (situaţiile cînd se pomenesc la o repetiţie cu trei interpreţi în loc de şapte fiind aproape un obicei, mai ales în teatrele din Capitală), ca şi de capacitatea de producţie a instituţiei (în general, neritmică şi supusă unui mare număr de variabile), precum şi de abilităţile compartimentului tehnic, cînd nu de cheful (la propriu şi la figurat) unuia sau altuia dintre membrii acestuia. Inutil să spun că, din punct de vedere legislativ, nu există pîrghii funcţionale prin care aceste neconcordanţe să poată fi înlăturate, necum prevenite.

De curînd, Ministerul Culturii şi-a înştiinţat instituţiile de spectacol din subordine că aşteaptă de la ele, în vederea acordării subvenţiei, un program ferm, cu date fixe şi cifre măsurabile, în care premierele să fie planificate "ca în Vest". Iniţiativa este, fără îndoială, admirabilă, la fel ca şi (spre exemplu) iniţiativa edililor bucureşteni de a schimba bordurile trotuarelor ocolind cu grijă gropile - şi de pe trotuare, şi de pe carosabil. Nu are importanţă că este o iniţiativă, în condiţiile date, nerealistă şi că, atîta vreme cît legislaţia nu se va limpezi (cazul Legii Teatrelor din care fiecare înţelege ce vrea şi pe care, e de bănuit, fiecare o va aplica după propria inspiraţie, tinde să facă istorie), nu vor putea funcţiona bine nici relaţiile reglementate prin ea. După cum se ştie, în gropile româneşti cad nu aceia care le sapă şi care ajung departe, ci aceia care, sărmanii, se scoală de dimineaţă.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer