Agentul tocilar şi parodia fără umor - Get Smart

Aterizat pe ecranele anului 2008 direct din epoca războiului rece, acest remake după excelentul serial de televiziune Get Smart, realizat de Mel Brooks şi apreciat cu frenezie de public în anii 1965-1970, are cam puţintele şanse să mai însemne ce a fost atunci.

În primul rînd, despre războiul rece s-a ţesut şi povestit pe ecrane într-o groază de titluri, încă din anii '60, cînd subiectul era extrem de fierbinte, pînă în momentul de faţă, de la clasice precum The Spy Who Came in from the Cold (1965) la comerciala şi arhicunoscuta serie Bond pînă la The Good Shepherd, din 2006. Însuşi serialul Get Smart ajungea pe ecrane în trena unei alte serii TV celebre (britanică, de această dată), The Avengers, care s-a bucurat de un succes nebun între 1961 şi 1969. Aşa că pariul de-a reveni cu asemenea subiect e de-a dreptul temerar acum, cînd confruntările mai mult sau mai puţin secrete dintre eroii cinematografici s-au transformat în cu totul altceva via Hollywood, efecte speciale, noi războaie şi un cu totul alt mod de-a privi lumea.

În al doilea rînd, ca să reziste, tocmai în condiţiile în care reia un conflict atît de îndepărtat de spectatorii de azi - mai ales de cei foarte tineri -, filmul ar fi trebuit să fie brici, aşa cum era varianta semnată de Mel Brooks, cu Don Adams şi Barbara Feldon. Însă inspiraţia fantastică a lui Brooks, care s-a consacrat prin parodii (Silent Movie, Young Frankenstein, High Anxiety, History of the World: Part I, Spaceballs, Robin Hood: Men in Tights) nu mai funcţionează azi, în mîna regizorului Peter Segal, care nu are, evident, nici insolenţa cu sclipiri de geniu a lui Mel Brooks, nici ştiinţa lui perfectă de a lua în răspăr. Pentru că, mult înainte de tot mai tembela serie Scary Movie, a existat în cinema arta de-a parodia, care presupunea nu doar stăpînirea ireproşabilă a reţetei genului vizat, ci şi ironie, subtilitate şi expresivitate pentru a recombina comic elementele acestuia.

Aproape nimic din tot acest algoritm nu se regăseşte în actualul Get Smart, care renunţă, imprudent şi impotent, la îndrăzneala şi umorul originalului, pentru a trînti în loc, comod şi stupid, efecte grosiere şi, mai grav, lipsite de orice umor. Diabolicul de serviciu e cîndva excelentul Terence Stamp - tocmai l-am văzut, într-un alt rol de umplutură, în Wanted -, înghesuit aici într-un prototip expirat: sceleratul obsedat de muzică clasică. Pe post de mînă dreaptă a acestuia e irosit Ken Davitian (pe care precis vi-l amintiţi din rolul lui Azamat Bagatov din Borat...), iar ca gorilă a fost găsit un fel de Ghiţă Mureşan indian, un personaj pe care îl cheamă Dalip Singh şi are un avantaj evident: 2,18 m şi 200 de kg, pe care Hollywoodul l-a rechiziţionat pentru apariţii secundare fioroase în care trebuie să tacă şi să lovească, păstrînd un aer ameninţător.

În condiţiile în care scenariul e astfel scăpat din mînă, salvarea - cîtă mai e - vine de la talentul, flerul şi subtilitatea actorilor principali: Steve Carell, Anne Hathaway şi Alan Arkin. Toţi trei fac minuni cu replicile şi situaţiile prin care trec, inventînd soluţii acolo unde regia mai mult îi încurcă. Steve Carell reuşeşte să scoată din agentul tocilar şi şoarece de birou, care stă cu nasul în hîrţoagele agenţiei, un tip fermecător, cu autoironia şi ingeniozitatea tot timpul la el, iar Anne Hathaway îl secondează cu extraordinară graţie şi sex-appeal. Alături de Alan Arkin, excelent, ei imprimă filmului ceva ritm şi un aer retro şi stilat care ne fac să ne gîndim cum ar fi arătat asemenea poveste pe mîna unui altfel de regizor, cu un sfert măcar din ideile şi talentul lui Mel Brooks.

Get Smart / Scăpaţi de Smart
Producţie SUA, 2008.
Regia: Peter Segal.
Cu: Steve Carell, Anne Hathaway, Dwayne "The Rock" Johnson, Alan Arkin, Terrence Stamp, Terry Crews, David Koechner, James Caan, Bill Murray.