România Liberă / februarie 2004
Călătoriile sunt deja o temă recurentă pentru filmele văzute pînă acum în competiţie. În The Missing, regizorul american Ron Howard, autorul oscarizatului A beautiful mind face, după propriile mărturisiri " un western metafizic". Australianca Cate Blanchett , care a venit la Berlin gravidă, călăreşte în film căutîndu-şi fiica răpită de indieni în America anului 1885. Călătoria e şi o modalitate de a-şi rezolva problema cu tatăl ei, jucat de Tommy Lee Jones, care revine după mai mulţi ani de cînd îşi părăsise familia. Plecase să trăiască cu indienii, el însuşi se credea un fel de indian. Însă Howard, care surprinzător mai declară că face filme nu gîndindu-se la public, reuşeşte un film american sută la sută, clădit pe o reţeta verificată. Şi nu e vorba de western, pentru că în spatele aparenţei de western găseşti schelăria osificată de atîta folosinţă, garnisită aici cu kitschioase scene de exorcizare, pentru că indianul rău (trebuie să recunoaştem aici westernul clasic) e un brujo, adică un vrăjitor.

Mult mai adevărat a fost un alt film despre o călătorie, Beautiful Country, realizat de norvegianul Peter Moland după ideea lui Terrence Malick, vorbit în vietnameză şi engleză, şi jucat de un actor american de origine vietnameză, o chinezoaică, Bai Ling, şi două vedete - Tim Roth şi Nick Nolte. Pare foarte veridică odiseea tînărului care fuge din Vietnam spre America, îşi pierde frăţiorul pe vaporul unde americanii îi îmbarcaseră ca pe vite ori pe sclavi ca să-i ducă în America unde să muncească pentru ei. Şi băiatul ajunge în America, şi chiar îşi găseşte tatăl american pe care-l caută. Filmul e frumos şi credibil pentru că nu pare să caute melodrama tipic americană, ci viaţa. Imaginile din America aşa cum nu o ştim din filmele americane e clară şi tăioasă. Conferinţa de presă a fost la fel de emoţionantă ca filmul. Regizorul a început să plîngă de emoţie la prima laudă, moderatorul a trimis un bodyguard după şerveţele, iar un ziarist chinez a strigat în microfon vreo 5 minute, după care Bai Ling, şi ea cu ochii în lacrimi, a extras ideea. Omul o căutase peste tot ca să îi spună că ea e idolul lui şi că speră să nu aibă necazuri cu autorităţile chineze după filmul turnat cu Richard Gere ("Red Corner", l997). Singur, Tim Roth a încercat cu aere şugubeţe să înveselească atmosfera, deşi se simţea că toată lumea de la masă era emoţionată.

Iarăşi o călătorie în Monster de Patty Jenkins, film pentru care Charlize Theron e nominalizată la Oscar. Sincer, fostul top-model e de nerecunoscut în rolul prostituatei care devine serial-killer. E mai multă, mai masivă, are pistrui şi un suport pe gingie ca să-i modifice gura (cum avea şi Nicole Kidman în The hours / Orele). La fel de sincer, Theron se străduieşte să fie altceva decît o actriţă drăguţă (nici nu e frumoasă în film), dar nu are suficientă forţă ca să te impresioneze şi să-ţi ridice nodul în gît, oricît de mult ar gesticula. Dar filmul e de lăudat, nu numai pentru că tratează un caz real - femeia cu pricina ajunge pe scaunul electric, dar şi pentru că vorbeşte pe faţă, fără ascunzişuri, despre homosexualitate (eroina se îndrăgosteşte de o Christina Ricci lesbiană în război cu familia).

Şi acum două citate. Mama personajului jucat de Christina Ricci îi strigă acesteia despre nouă iubita prostituată: "Nici măcar nu e lesbiană!", şi Catherine Breillat, cineasta franceză care face filme despre sex pentru a investiga asupra minciunii şi care a venit cu Anatomie de l'enfer prezentat în Panorama, spunînd un lucru deştept: "Filmele sunt adevărul iluziei. Ele nu sunt realitatea."

Regizorul argentinian Daniel Burman pare să ştie acest lucru. Reprezentant al noului val din ţara lui, el face în El abrazo partido o incursiune de fapt în propriul lui trecut, de descendent al unor emigranţi evrei polonezi. Cu umor, cu poveşti zeci care ating pe laturi povestea principală, cu o voioşie şi un nerv care te ţin în priză. De fapt, din neostenita goană a aparatului de filmat după eroi şi printre ei şi în spatele lor şi pe stradă, pătrunzîndu-i, Burman trasează marginile unui personaj principal în plină derută, un tînăr care vrea să ceară cetăţenie poloneză, care se ţine cu o piţipoancă măritată, care investighează divorţul părinţilor pentru că nu-i e clar de ce tatăl a plecat în Israel şi şi-a lăsat familia în Argentina. Scenariul e bogat şi musteşte de poveşti şi de umor, dar tratează de fapt despre o temă serioasă şi la zi - căutarea identităţii într-o lume tot mai amestecat. El abrazo partido mi se pare un candidat serios la Urşi.

(Deplasare sponsorizată de Coca-Cola România)

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus