Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film Taormina 2008

Taormina 54: cu Paul Schrader, Anthony Lane şi Jordi Molla - Festivalul de film Taormina 2008


Alex. Leo Şerban

Dilema Veche, iulie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
A 54-a ediţie a Festivalului de film de la Taormina a fost, de fapt, a doua păstorită de Deborah Young - important critic de film american, ziaristă la The Hollywood Reporter. Young a lăsat selecţia în grija unei italience depresive, iar rezultatul a fost amestecat...


Copii restaurate

Festivalul s-a deschis, ca de obicei, cu întîrziere (doar eram în Italia, ba mai rău: în Sicilia!). Şi poate că nu în modul cel mai inspirat cu putinţă: în locul unor filme de ultimă oră, care să umple vastul Teatro Greco (amfiteatrul în aer liber bătrîn de peste 3000 de ani), festivalul a programat două filme prestigioase, dar vechi, în copii restaurate: Toby Dammit (mediumetrajul lui Fellini din 1967) şi The Godfather (celebrissimul film al lui Coppola din 1972). Restaurarea filmului lui Fellini s-a făcut graţie generozităţii Ornellei Muti - care a urcat pe scenă, frumoasă (de la distanţă) într-o rochie roşie mulată şi ochelari de soare (seara!) -, fiind prima investiţie a unui actor italian în prezervarea unei opere patrimoniale. Toby Dammit (parte a unui film-triptic, Histoires extraordinaires, inspirat de povestiri de Edgar Allan Poe, celelalte două episoade fiind semnate Louis Malle şi Roger Vadim) arăta, într-adevăr, splendid, cu toate culorile originalului readuse la lumină (imaginea aparţine lui Giuseppe Rotunno, care şi-a început colaborarea cu Fellini odată cu acest film), iar interpretarea lui Terence Stamp (în rolul titular) poate fi considerată una dintre cele mai bune din cariera actorului britanic. Filmul este, desigur, mult mai mult decît un exerciţiu briliant - puntea tematică şi stilistică dintre La dolce vita (1959) şi Roma (1972) -, dar rămîne, în acelaşi timp, o operă pentru i cognoscenti: viziunea felliniană (care "deforma" realitatea făcînd-o indimenticabilă) este prezentă, fără rest, în acest titlu mai puţin frecventat, motivele pentru care e mai puţin frecventat ţinînd de distribuţia confidenţială ("de cinematecă") a unui astfel de film. Din păcate, ideea continuării proiecţiei inaugurale cu Naşul - care se baza pe "coincidenţa" vizionării unui film turnat în Sicilia, chiar în Sicilia - a golit gradenele (extrem de inconfortabile, oricum!) ale amfiteatrului...

Acelaşi lucru s-a întîmplat şi la Mishima - extravaganţa omagială a lui Paul Schrader din 1985, un biopic (film biografic) care nu seamănă cu nimic din ce s-a făcut la Hollywood, părînd, mai degrabă, un experiment de Derek Jarman cu mega-buget. Mishima este un film "greu", un kamikaze conceptual care poate fi - totuşi - o călăuză în opera controversatului scriitor japonez: Yukio Mishima (fabulos interpretat de Ken Ogata) a fost, în acelaşi timp, un autor important, tradus în multiple limbi încă din timpul vieţii, dar şi o figură pop, care a făcut din viaţa lui un manifest estetic. Iar restaurarea este senzaţională, filmul arătînd, astăzi - la aproape 25 de ani de la premieră -, "mai bine ca atunci", după cum recunoştea însuşi Schrader. Am avut plăcerea de a sta la aceeaşi masă - la dineul de după - cu acesta; ultimul său film (care va ieşi pe ecrane, probabil, la toamnă) este Adam Resurrected, turnat în România, filmografia lui de regizor mai cuprinzînd titluri precum American Gigolo şi The Comfort of Strangers. Dar Schrader este, pentru cinefili, mai ales scenaristul cultissimului Taxi Driver al lui Scorsese (cu care a mai colaborat la Raging Bull şi la Last Temptation of Christ) şi autorul unor scenarii pentru Sydney Pollack (Yakuza), Brian De Palma (Obsession), Peter Weir (The Mosquito Coast) sau Harold Becker (City Hall). Mi-a povestit o sumedenie de întîmplări din timpul turnajului în România ("românii sînt buni, doar că nu ştiu să finiseze"), dar nu pot fi reproduse.


Lecţii de cinema

Schrader a ţinut un "masterclass" în care s-a adresat direct auditoriului, renunţînd la intermedierea criticului de film israelian Dan Făinaru. A fost factual şi spectaculos, dar mai pasionant mi s-a părut "masterclass"-ul lui Anthony Lane - critic de film britanic care scrie, de mai bine de 12 ani, la The New Yorker.

Lane alesese să prezinte, înaintea discuţiei cu moderatorul (acelaşi Dan Făinaru, care i-a ridicat - elegant - toate mingile la fileu), un film mai vechi al lui Antonioni: Il Grido (1957) - un fel de titlu de tranziţie între neorealismul documentar din Gente del Po şi marea revoluţie stilistică începută doi ani mai tîrziu, cu L'avventura. De ce acest titlu şi nu chiar L'avventura - care se sfîrşeşte "după colţ", în hotelul San Domenico Palace din Taormina?, l-a întrebat (normal) Făinaru. Pentru că - a răspuns Lane - "ar fi fost prea la îndemînă" şi, în plus, pentru că voia, neapărat, să aducă în actualitate un film frumos şi mai puţin frecventat... Il Grido este, într-adevăr, şi una, şi alta, relevînd ceea ce Lane crede că este însăşi esenţa cinematografului: "nu metafizică, ci meteorologie"! Filmat nu departe de Ferrara natală a lui Antonioni (revizitată, 7 ani mai tîrziu, în Deşertul roşu - primul său film în culori), Il Grido este învăluit - de la început şi pînă la sfîrşit - într-o ceaţă difuză care "nu-ţi permite să identifici cu precizie timpul sau orele zilei" cînd se desfăşoară acţiunea. Un lucru pe care nu-l ştiam, comunicat de Lane, este că - în film - Monica Vitti (care avea să devină muza regizorului odată cu filmul imediat următor) o dublează pe actriţa americană Betsy Blair! Am stat mult de vorbă cu Lane - despre Antonioni, fireşte, şi despre tendinţa unora (critici!) de a vedea "ideologie" acolo unde (vorba lui) nu e decît meteorologie, despre ce înseamnă, astăzi, a vedea un film clasic graţie tehnologiei moderne (inclusiv pe YouTube; "e cumva ironic să vezi un Antonioni pe un ecran de mărimea unui şervet"), despre morţile, aproape la unison, ale lui Bergman şi Antonioni (sinonime, simbolic, cu moartea Cinematografului "aşa cum îl ştim"), despre democraţia otrăvită numită "blog", despre Henry James (autor-fetiş pentru amîndoi) şi despre multe altele... Întîlnirea cu Anthony Lane a fost, pentru mine, highlight-ul festivalului - ca şi, după aceea, întîlnirea cu Jordi Mollà, versatilul actor spaniol (catalan) cu (deja) o filmografie substanţială ce se întinde de la Jamon, Jamon al lui Bigas Luna la Elizabeth: The Golden Age, trecînd prin Almodovar; Jordi (care este, în acelaşi timp, pictor şi autor a două romane) fusese şi el, nu de mult, în România, unde făcuse parte din distribuţia filmului Bunraku - dar ceea ce puţini ştiu este că aceasta a fost a doua sa vizită în Bucureşti: mai venise o dată, la-nceputul anilor '90, ca simplu turist!


Alte filme, alte întîmplări

Am cunoscut-o, la Taormina, şi pe fragila Elsa Zylberstein (una din actriţele mele preferate), care a lăsat o impresie nu tocmai plăcută: trebuia să facă parte din juriu, dar a pretextat o problemă domestică şi a plecat după două zile. Filmul care a cîştigat Marele Premiu (Taormina are o competiţie rezervată exclusiv producţiilor mediteraneene) a fost egipteanul Ein Shams (numele unui cartier din Cairo), care mi s-a părut OK... Mai OK, oricum, decît îngrozitoarele Long Live Love (ultimul Mike Figgis) şi un film italian turnat chiar la Taormina, Un amore di Gide! Imaginile cu care rămîn însă, după Taormina 54, sînt cele din Toby Dammit, din Mishima, din Il Grido, din Innocenza (un scurtmetraj, alternativ abstract-stilizat şi crud-visceral, al unui tînăr, Paolo Laganà, proiectat pe peretele camerei mele de hotel) şi cu scena, de un comic buf, dintr-un posibil scurt ad-hoc intitulat "Terasa Timeo din Taormina; exterior seară": Jordi Mollà aplecîndu-se să-mi culeagă cărţile de vizită împrăştiate pe jos atunci cînd am scos una să i-o dau...



 Toate articolele despre Festivalul de film Taormina 2008

Resurse

 Alte articole de Alex. Leo Şerban


Alte articole

 Scrisoare Iuliei (din Taormina) - Festivalul de film Taormina 2008, Alex. Leo Şerban


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer