Peisaje mentale preţios-suprarealist-dezolante: Xiu Xiu, Women as Lovers

Experimental, art rock, arborînd o sensibilitate pop sistematic violentată cu distorsiuni avangardiste, Xiu Xiu e jucăria ambiguă a californianului Jamie Stewart care e comparat de unii cu Ian Curtis pentru vocea profundă, deşi Scott Walker cca. Climate of Hunter ar fi un reper la fel de potrivit. Alţii susură Morrissey, indicînd durerea şi ciudăţeniile ce respiră în versurile echivoce, panoramînd peisaje mentale preţios-suprarealist-dezolante. Women as Lovers, titlu împrumutat de la versiunea engleză a romanului Elfriedei Jelinek, Die Liebhaberinnen, e al şaselea album şi continuă să picteze excentric traume, nervi şi anxietăţi într-o zonă prin care au mai păşit în ultimul deceniu alde Frog Eyes, The Magnetic Fields, Animal Collective, Blonde Redhead sau Deerhoof.

Păstrîndu-l la butoane de la mai rezervatul The Air Force (2006) pe Greg Saunier de la Deerhoof, secondat de Shawn Porter aka Bloodysnowman, Xiu Xiu conturează iar o lume stranie şi violentă de sunete şi o serie de poveşti amarnice vorbind preponderent despre distrugerea inocenţei. Chitări domolite sau chiar acustice (Black Keyboard) stau confortabil alături de riffuri desfigurate în vînă post-punk mutantă (F.T.W., In Lust You Can Hear the Axe Fall), aranjamente săltăreţe trec fără probleme în solo-uri dizarmonice de saxofon (I Do What I Want, When I Want), percuţii de toate felurile alcătuiesc scheletul multifaţetat al acestei mixturi noise-prog-pop, ornate suplimentar de bleep-uri şi sample-uri, dar şi orchestraţii de coarde, alămuri, trompete, flaute, clopoţei, castaniete ş.a.

Cireaşa de pe tort ar fi duetul cu Michael Gira, întîlnire anticipabilă dacă te gîndeşti că renascentistul individ a fost responsabil cu lansarea unor nume ca Devendra Banhart sau Larsen, fraţi buni (inclusiv de split-uri) cu trupa lui Stewart. De unde şi nedumerirea: dacă tot îl aduci pe domnul Gira pentru o colaborare, de ce să nu-i scrii o piesă pe măsura baritonului său hăituitor?! Nu că Under Pressure, cover morbid prin care, pe lîngă vocile contrapunctice ale celor 2, creşte o improvizaţie jazzy ce mută complet accentele isteroide ale mult-reluatului hit Queen & Bowie, n-ar fi măcar remarcabil. Dar parcă gurul macabru al subteranelor new yorkeze merita mai mult. E singurul reproş, mărunt de altfel, pe care poţi să i-l aduci acestui album tulburător venit de la o trupă care joacă în continuare doar după propriile-i reguli şi impulsuri.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.