Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul de Teatru Avignon 2008

Festivalul de la Avignon 2008: din Infern în Paradis


Matei Martin

Dilema Veche, august 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
De data aceasta, se pare că a ieşit bine: Festivalul de Teatru de la Avignon 2008 s-a terminat în aplauze şi fără incidente majore. Tandemul directorial Hortense Archambault-Vincent Baudriller (în funcţie de patru ani), împreună cu cei doi artişti asociaţi Valérie Dréville ("vocea" preferată a lui Anatoli Vasiliev) şi Romeo Castellucci (regizor care vorbeşte aproape exclusiv prin imagini puternice şi coregrafie şocantă) au reuşit să alcătuiască un program deopotrivă divers şi valoros.

Nu e uşor să faci o selecţie reuşită la Avignon: toate spectacolele invitate în secţiunea oficială sînt create special pentru acest festival, iar criteriile alegerii unui artist sau a unui spectacol anume s-au dovedit, adesea, înşelătoare. S-a întîmplat, nu o dată, ca la cel mai important festival de teatru din Europa, cei mai mari regizori europeni să dea rateuri de neuitat. Din fericire, Festivalul de la Avignon este necompetitiv. Acum mai bine de 60 de ani, Jean Vilar a trasat două misiuni pentru festivalul său: promovarea creaţiei teatrale şi forumul de discuţii. Timp de trei săptămîni (în 2008, programul încărcat a însemnat prelungirea cu încă o săptămînă a reuniunii), artiştii, criticii şi publicul trăiesc în aceeaşi cetate, într-o proximitate care aproape te constrînge să comunici. În fine: selecţia pentru Avignon presupune întotdeauna asumarea unui risc calculat, iar anul acesta, calculele au fost bune.


Infernul e lumea în care trăim

Cele mai interesante momente din selecţia oficială au fost, mai mult ca sigur, prilejuite de montarea lui Romeo Castelluci a Divinei Comedii. Inferno a fost de altfel şi spectacolul ales pentru deschiderea festivalului şi s-a jucat în Curtea de Onoare a Palatului Papilor. Celelalte două spectacole s-au jucat în zilele următoare în parcul expoziţional Châteaublanc şi în Eglise des Célestins.

Turişti dezorientaţi se plimbă pe scenă, aproape teleghidaţi de vocea monotonă a ghidului; Palatul Papilor - scena pe care urmează să se joace spectacolul - a fost construit chiar în perioada în care Dante scria Divina Comedie. Fiecare colţ al palatului, fiecare piatră sînt fotografiate cu insistenţă, de parcă ar fi un monument, de parcă n-ar fi numai o scenă, de parcă n-ar trebui să înceapă nici un spectacol. În lumina creată de regizor, zidurile înalte par înspăimîntătoare şi de netrecut. Deodată, se urcă pe scenă şi se prezintă: "Mă numesc Romeo Castellucci". Trei cîini (şi nu panteră, leoaică şi lup, ca în Infernul lui Dante) îi sar la beregată şi călătoria poate începe. Virgiliu (care i-a arătat lui Dante calea spre Lumea de Apoi) este un free-climber. Îmbrăcat în piele de tigru, se caţără precum o felină pe zidurile înalte şi reliefate ale palatului. Urcă în grabă, de parcă ar alerga pe un teren orizontal; se caţără arătînd calea spre Infern: în sus!

Romeo Castellucci nu şi-a propus să urmărească ad litteram Divina Comedie. Ar fi imposibil să creezi acum imaginile lui Dante, e cu neputinţă să-i pui textul în scenă, declara el înainte de festival. Castellucci a ales să se pună în locul lui Dante şi să refacă acum călătoria în Lumea de Apoi. Din opera iniţială, regizorul nu a preluat decît imagini şi închipuiri pasagere. Sînt imagini parcă preluate de la Hieronymus Bosch, distilate de Andy Warhol şi adaptate pentru teatru de mişcare. Infernul este războiul; Infernul este bezna societăţii de consum; Infernul este urmarea directă a acţiunilor (cotidiene) umane - acestea ar fi, selectiv, comentariile lui Castellucci. Infernul este lumea în care trăim. Lumea în care trăim - care cuprinde şi Palatul Papilor, care conţine inclusiv publicul din Curtea de Onoare - e fotografiată cu o cameră polaroid de niste turişti bezmetici care se plimbă pe o scenă, de parcă nu ar fi nici un spectacol.


Paradisul durează trei minute

Un cămin, o reşedinţă familială, ar trebui să sugereze căldură, confort şi sentimenul de siguranţă. În Purgatoriul lui Castellucci, o familie schimbă replici plate, în timp ce căminul este cuprins de zgomote angoasante; atmosfera devine pe nesimţite insuportabilă. Pînă în clipa în care tatăl îşi violează copilul (scena se desfăşoară pe fundal, în afara razei vizuale a spectatorilor) nu se întîmplă nimic notabil pe scenă, însă regizorul a reuşit deja să te înspăimînte. Un spectator se pare că a şi clacat nervos şi totul s-a terminat cu un "stronzo" strigat printre dinţi. O aşteptare chinuitoare - aceasta e, probabil, ceea ce Castellucci înţelege prin Purgatoriu. Aşteptare chinuitoare şi ca să ajungi în Paradis. Paradiso a fost doar o instalaţie video pentru care publicul a trebuit să stea la rînd cîteva ore bune: în Eglise des Célestins spectatorii intră numai unul cîte unul, iar bucuria paradisiacă durează doar cîteva minute. N-am fost în paradisul lui Castellucci, aşa că nu vă pot spune cum a fost.


Un Hamlet lucid şi dement

Cu toate că în 2004, atunci cînd a fost artist-asociat al Festivalului, nu a avut parte de o presă prea bună, Thomas Ostermeir a revenit la Avignon. A reuşit să convingă şi publicul, şi critica. Hamlet-ul său este considerat unul dintre cele mai valoroase spectacole ale acestei ediţii. Pînă şi cei mai exigenţi critici (i s-a reproşat, de pildă, că a insistat prea mult pe nebunia eroului) au admis că montarea este o foarte bună actualizare a celei mai cunoscute dintre piesele lui Shakespeare.

Lars Eidinger (Hamlet) reuşeşte un rol minunat ("legendar", afirmă chiar Libération) construindu-şi personajul pe muchie de cuţit, din hohote isterice de rîs şi stări profund melancolice. Ostermeier a ales ca toate personajele să fie jucate doar de şase actori: Hamlet se confruntă cu personaje care îşi schimbă mereu identitatea, ca într-un joc de-a v-aţi ascunselea. Această permanentă căutare îi provoacă delirul - un delir lucid sau, mai bine zis, o luciditate dementă. De fapt, tocmai aceasta a fost premisa lui Ostermeier: anume că "nebunia lui Hamlet se trage dintr-o luciditate neputincioasă". O idee care-i face pe cronicarii de la Libération să se întrebe, shakespearian: Être ou ne pas être lucide?



 Toate articolele despre Festivalul de Teatru Avignon 2008


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Matei Martin


Alte articole

 Teatrul şi feminismul - Monoloagele vaginului, Magdalena Boiangiu
 Istorice, tragediile romane - Avignon 2008, George Banu, traducere de Magdalena Boiangiu
 Radu Afrim, premiat la Avignon Off 2008, Comunicat de presă
 Premieră mondială cu un text de Fundoianu la Avignon 2008, Robert Adam
 Teatru parizian 100% românesc la Avignon 2008, Robert Adam
 Toate articolele despre Festivalul de Teatru Avignon 2008


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer