Cine n-are vagin, să-l iubească - Monoloagele vaginului

O piesă de teatru (Monoloagele vaginului după Eve Ensler, regia Mona Gavrilaş) jucată pe o terasă, în Vama Veche, la doi paşi de mare? Super! Auzisem de ea şi, deşi nu mă omor după monoloage, de dragul vaginelor, m-am dus.

Când eram mic abia aşteptam să învăţ să citesc, pentru ca să pot să-mi citesc singur poveştile. Nu mi-a plăcut niciodată să-mi citească altcineva. Şi, din nefericire pentru mine, am asistat la o lectură cu public, ţinută pentru leneşii citirii. Deşi monoloagele sunt scrise pentru gura unei femei, Diana Giubernea s-a răstit la noi cu o melodie nefirească, accentuînd nepotrivit cuvinte şi expresii cheie. Un fel de recitare neoratorică, lipsită pe alocuri de sensibilitate. Dar forţa brutală a textului a rămas. Monoloagele vaginului pare scrisă pentru bărbaţi, ca să vedem noi cât de nasol e să fii femeie. Ei bine, dragii mei, e nasol să fii femeie.

În faţa unui public arid (sau şocat?) unica actriţă de pe scenă a jucat mai multe roluri, s-a pus în pielea mai multor vagine. Şi poveştile au început să curgă: descoperirea sexualităţii, descoperirea feminităţii, violuri din copilărie, experienţe homosexuale, hetero-partide eşuate, orgasmul prost înţeles de organul prost înţelegător, cum e vaginul-scoică sau vaginul-lalea etc. Doar câţiva bărbaţi au râs atunci când s-a pomenit de orgasmul pe bicicletă, crezând, probabil, că e o glumă.

Dacă aş fi fost femeie, aş fi avut fiori, dureri şi coşmaruri în timpul Monoloagelor. Nici aşa n-am fost departe. Am auzit de toate despre vagin: de la diagnostice la figuri de stil şi drăgălăşenii. Am învăţat care este diferenţa dintre violul pe timp de pace şi violul pe timp de război. Mi s-a explicat de ce am în pantaloni un pistolaş, în timp ce femeia deţine bomba atomică. Mi-am tras singur concluzia că femeile trebuie musai să-şi iubească vaginul. Nouă, nevaginaţilor, respectul pentru el este suficient. Dar nici să-l iubim nu e un delict.

O sală ar fi fost mai uşor de dominat şi de făcut să vibreze. Pe terasa "La Şoni", Diana Giubernea s-a luptat cu muzica de la terasele vecine, cu briza mării şi cu bătătorul de şniţele din bucătărie. A demonstrat de ce este aproape obligatoriu să urăşti masculii. A arătat că şi un bărbat poate învăţa o femeie să-şi iubească vaginul. A lăcrimat când a povestit despre vaginul din Bosnia. Şi toate acestea ţinând în mână cel mai celebru simbol falic, microfonul, care, pentru conformitate, a dat nişte rateuri la început...

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.