Observator Cultural / august 2008
România se răsfaţă. Bucureştiul se răsfaţă cel mai mult. De doi ani încoace, unul dintre gîndurile care ne ţin treji pînă la ore mai tîrzii e "cum să fac rost de bani să merg la toate concertele"; la toate, pentru că e greu să alegi unul sau două. Românii nu şi-au văzut încă toţi idolii de dinainte de '89, ce să mai spun despre atîtea trupe care s-au format în ultimii cîţiva ani, care s-au propulsat rapid pe scena internaţională şi care au inclus România pe harta turneului lor ceva mai devreme decît au făcut-o alţii (mă gîndesc la Muse, de exemplu).

Massive: sound şi politică

Te bucuri, normal, că, uite, în sfîrşit, şi Massive la Bucureşti, cît i-ai mai aşteptat şi pe ei. Ce mişto era dacă ar fi venit mai demult, acum vreo doi, trei ani, ca să-ţi satisfaci mai din timp curiozităţi care ţin de prestanţa lor pe scenă sau de senzaţia ta pe stadion, în faţa lor. Îi mai aştepţi însă şi pe alţii, adică pe Portishead, despre care însă, chit că au scos un nou album, nu se aude nici un zvon că ar poposi pe la noi.

Massive Attack au adus-o în deschidere pe Martina Topley-Bird, prietenă atît cu ei, cît şi cu fostul lor partener-colaborator, Tricky. La ora 20.00, Martina a început să se desfăşoare pe scenă, în faţa publicului împărţit între gazon A şi gazon B, întins comod pe copertina care acoperea gazonul stadionului (bună idee.) Domnişoara a cîntat bine, dar cine are răbdare să asculte cu adevărat, cînd, de fapt, ai venit aici pentru Massive şi nu te mai interesează cine face încălzirea.

Începi să vezi cum se aranjează scena pentru ei. Două seturi de tobe, două sau trei (din colţul meu nu am văzut foarte bine) seturi de clape, "masa de lucru", cinci microfoane (şi chitare, şi bas, da). Scena e mărginită în spate de un zid în formă de semicerc, şi mi se spune că reprezintă de fapt instalaţia de lumină care va fi surprinzătoare. Şi a fost.

Să fi fost în jur de ora 22.00 cînd au intrat "băieţii" (nucleul Massive: Robert del Naja şi Grantley Marshall şi restul instrumentiştilor) pe scenă, în urletele isterico-fericite ale publicului. Au combinat destul de echilibrat piese de pe ultimul album, încă în producţie şi cu un titlu incert (Weather Underground; Robert del Naja declară constant că numele albumului se poate schimba oricînd), şi piesele pe care le ştia orice puşti din public (Teardrop, Safe from Harm, Inertia Creeps, Karmacoma). Vocile feminine care i-au însoţit (care vor apărea şi pe noul album) au fost Stephanie Dosen şi Yolanda Quartey. Stephanie a cîntat Teardrop, a cincea piesă din program, prima pe care o ştiau pe de rost, şi fanii, şi abia de-atunci încolo publicul, care pînă atunci îmi părea uşor confuz, cu o atitudine care spunea "OK, sînt la concert la Massive, dar să cînte ceva ce ştiu", a prins mai multă energie pentru dansat sau urlat sau aplaudat.

Au fost rechemaţi pe scenă de trei ori, au răspuns de două ori. Chiar şi cînd era clar că nu se mai întorc, publicul îşi cerea dreptul de a asculta Angel. Cred că o păstrează pentru data viitoare.

Piesa de final de la primul bis, intitulată Dobro, mi s-a părut foarte potrivită pentru încheiere, lumina exploda de pe scenă, del Naja îşi dezlănţuise dansul bizar, contagios pentru noi, cei din faţa scenei, şi nu-mi imaginam că mai poate urma ceva de calibrul ei (calibrul a fost dat de toate instrumentele care se auzeau distinct unele de altele, împărţind soundul în mai multe direcţii spre care să-ţi laşi senzaţiile să te poarte).

Au fost chemaţi din nou, şi cred că eram singurul spectator care îşi dorea să nu mai vină, ca să nu strice ceea ce tocmai trăisem.

Au revenit, chemaţi pentru al doilea bis, şi abia atunci mi-am dat seama că nu cîntaseră Karmacoma şi că mi-ar fi părut rău să văd un concert al lor fără s-o ascult. Totuşi, rămîn la impresia mea: nu era la fel de bună pentru luat rămas-bun ca precedenta, şi cred că Dobro va fi piesa mea favorită de pe viitorul album Massive Attack. (Smaranda Şchiopu)

*

Massive Attack nu înseamnă numai muzică, nu înseamnă numai trip-hop, soundul/ stilul acela provenind din Bristol, născut în anii '90. Muzica Massive, spre deosebire de muzica multor altor trupe contemporane, merge concomitent în două direcţii: pe de-o parte, e soundul lascivităţii inerte a unui ego subnutrit ("Recollect me darling raise me to your lips/Two undernourished egos four rotating hips", cum spun versurile din Inertia Creeps), în timp ce, pe de altă parte, la pachet cu muzica propusă de ei, vine poziţionarea politică.

În mai 2008, The Guardian a publicat un dialog purtat între Robert Del Naja şi Clive Stafford Smith, activist în favoarea respectării drepturilor omului în cazul deţinuţilor de la Guantanamo. Printre ideile vehiculate, una iese în evidenţă: crearea unei compilaţii cu muzică folosită în torturarea prizonierilor. Poţi să iubeşti pe muzică, poţi să chinuieşti pe muzică.

La concertul de la Bucureşti, în fundal curgea realitatea: instalaţia de lumină, simplu de ingenioasă, oferea frînturi din istoria contemporană a lumii. Sub forma unor citate, din Göring, din Stalin, din alte personaje, mai fericite ori mai puţin fericite. Sub forma unui panou de afişaj, care sugera, pentru cine avea chef să înţeleagă, variile trasee posibile urmate, fără voia lor, de deţinuţii de la Guantanamo: zborul final era cel de la Washington la Guantanamo. La propriu sau la figurat. În fine, sub forma unor cuvinte/titluri/fraze, care se succedau la fel de rapid precum atenţia noastră în faţa ştirilor zilei.

Sex şi politică: Massive Attack le oferă pe amîndouă. Sau, după cum spun versurile melodiei Karmacoma: "You're a couple, especially when your body's doubled/Duplicate, then you wait for the next Kuwait". "The next Kuwait" a venit deja. Masiv şi lasciv, soundul Massive nu te lasă să-ţi revii prea curînd. De prizat, noaptea. De acţionat, ziua. (Cristian Cercel)

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus