Deşi a jucat în vreo 50 de filme, a scris scenariul sau dialogurile pentru vreo 25 şi a regizat vreo 7, Sly Stallone va rămâne în memoria cinefililor pentru două personaje cult ale cinematografului american de acţiune, Rocky Balboa şi John Rambo. E drept? E nedrept? Cei care l-au văzut pe post de Machine Gun Joe Viterbo, unul din şoferii/ competitorii din subversivul Death Race 2000 (Paul Bartel, 1975), produs de Roger Corman, ar spune că nu, nu e deloc drept şi nici corect. La fel, cei care l-au văzut pe post de detectivul Deke DaSilva, poliţist extrem de eficient când vine vorba de a curăţa New York-ul de lepădături, din Nighthawks (Bruce Malmuth, 1981) şi care ştiu că Stallone a salvat filmul regizând o scenă crucială căreia regizorul nu-i dădea de capăt, la fel deci, şi ei ar spune că lui Sly i se face o mare nedreptate. Mai departe, cei care-l preferă în parteneriat şi nu pe post de vioara întâi, aşa cum se întâmplă în Tango & Cash (Andrei Konchalovsky, 1989), unde a făcut o echipă delicioasă cu Kurt Russell, vin şi ei să strige un "Nu" răspicat. Trecând la pasionaţii de comedie, fanii lui Oscar (John Landis, 1991) ar spune că Angelo "Snaps" Provolone, personajul lui Stallone şi victimă predilectă a neînţelegerilor din această veritabilă comedie a erorilor, este cel mai încercat şi mai demn de susţinere morală mafiot din istoria cinema-ului. În fine, chiar amatorii de acţiune care, în teorie, ar trebui să jure pe Rocky şi pe Rambo ca pe Biblie, nu se pot opri să nu recunoască, plini de admiraţie, forma fizică excelentă de... alpinist pe care Stallone, deja trecut de 45 de ani, a afişat-o în Cliffhanger (Renny Harlin, 1993) şi, în acelaşi timp, incredibila transformare în poliţist cu burtă pe care a suportat-o pentru Cop Land (James Mangold, 1997).
După cum bine se remarcă din această înşiruire de filme - toate favorite personale şi, deci, complet subiective - Sly e departe de a fi unidimensionalul action hero ce i-a dat renumele şi l-a înfipt adânc în tripleta "muşchilor" (fără creier, ar adăuga în necunoştinţă de cauză rău-voitorii) completată de Schwarzenegger şi Van Damme. Nimic de zis, fiecare dintre cei trei obişnuia în anii '80-'90 să strângă lumea la cinema numai prin simpla prezenţă pe generic şi fără niciun fel de ajutor din partea plotului sau a supporting cast-ului. Cu toate astea, chiar dacă facem un exerciţiu de voinţă şi reducem toată discuţia la descrierea minimalistă dintre ghilimelele de mai sus (la rândul lui, Schwarzenegger şi-a dovedit umorul şi şarmul în True Lies sau Last Action Hero, iar Van Damme tocmai s-a reinventat, complet post-modern, în JCVD), nici Rocky şi nici Rambo nu sunt simple mase de muşchi... Ambele personaje reprezintă, în fapt, mentalitatea americană. Şi, mai mult decât atât, personalitatea lui Stallone s-a împletit până la identificare cu cele două personaje pe care, odată cu trecerea anilor, nu s-a mai mulţumit doar să le joace şi să le (re)animeze în noi aventuri gândite din ipostaza de scenarist, ci le-a "posedat" în toată regula, preluând şi cârma regizorală. Iar dacă John Rambo mai are, deocamdată, de aşteptat până să-şi citească CV-ul în paginile ghidului HBO, a sosit momentul ca cel mai celebru boxeur de celuloid să fie tratat cu atenţia pe care o merită. Nu de alta, dar cea de-a 6-a sa apariţie la cinema, după o pauză de 16 ani, seamănă izbitor cu un come-back de mare campion.
Cine este, aşadar, Rocky? Născută în 1976 în regia lui John G. Avildsen, prima aventură cinematografică a lui Rocky Balboa s-a inspirat, zice scenaristul Sylvester Stallone, din lupta dintre Muhammad Ali şi Chuck Wepner, în care cel din urmă a fost învins în runda a 15-a, deşi nimeni nu credea că va trece nici de cel de-al patrulea gong. În varianta romanţată, adversarul lui Balboa, neînvins în cele 64 de înfruntări la care a participat, a fost Apollo Creed (Carl Weathers), campionul mondial de categorie grea. Antrenat de Mickey Goldmill (Burgess Meredith), Balboa a reuşit, asemeni lui Wepner, să reziste toate cele 15 runde şi a fost învins la puncte. Deşi finalul, trebuie să recunoaştem, nu e chiar fidel producţiilor în care visul american dictează musai victoria protagonistului, publicul şi Academia de Film au fost impresionaţi de această poveste (injectată c-o doză bună de testosteron) a răţuştei urâte devenită lebădă doar prin puterea voinţei şi Rocky s-a trezit cu nu mai puţin de 10 nominalizări la Oscar (inclusiv de interpretare şi de scenariu - performanţă reuşită doar de Chaplin, pentru The Great Dictator, şi de Welles, pentru Citizen Kane) şi a plecat acasă cu statuetele pentru cel mai bun film, regie, şi montaj... Asta în condiţiile în care contracandidaţii erau Taxi Driver, Toţi oamenii preşedintelui şi Network.
Revenind la Rocky, odată cu trecerea anilor (şi a filmelor din serie), personajul a suferit transformări considerabile. După o victorie bine-meritată împotriva fostului său adversar Apollo Creed în Rocky II (1979), unde preluase deja şi rolul de regizor, Stallone şi-a ancorat personajul în regulile filmelor cu sport care au trecut pe frontispiciu crezul scenaristic "după o înfrângere neaşteptată, protagonistul renaşte din propria-i cenuşă şi răstoarnă situaţia". Aşadar, într-o primă fază numită Rocky III (1982), Balboa a încasat bătaie de la nou-venitul James "Clubber" Lang (Mr. T), ocazie cu care şi-a deplâns şi antrenorul, pe Mickey Goldmill, mort de un atac de cord. Apoi s-a lăsat antrenat de acelaşi Creed şi şi-a luat revanşa în faţa lui Lang. Trei ani mai târziu, în Rocky IV (1985), şi-a văzut adversarul devenit prieten ucis cu sălbăticie în ring de către sovieticul Ivan Drago (Dolph Lundgren) - dacă adăugăm şi fundalul sonor, asigurat de James Brown cu a sa Living in America, paralelismul război rece-box devine evident, semn că "pachetul de muşchi", deja implicat şi în franciza Rambo (vezi Vietnamul) nu era deloc insensibil la politica vremii... Fapt subliniat şi de revanşă, câştigată de Balboa chiar la ruşi acasă şi încheiată cu un mic discurs cu valenţe profetice în care Rocky sublinia că "războiul" din ring fusese mai bun ca cel dintre cele două ţări şi că venise vremea ca această stare de fapt să înceteze... Ceea ce s-a şi întâmplat, ultimul meci, Rocky Balboa, având loc în 1990, cu o spectaculoasă revenire regizorală a lui Avildsen, dar cu o tristă desfăşurare de forţe - suferind şi-n prag de faliment, fostul campion s-a întors acolo de unde a plecat, în mahalalele Philadelphiei, boxând în spelunci ordinare.
Din fericire pentru nostalgicii casetelor video de altădată (aşa l-am văzut cu toţii scriind istorie în ring şi-n cinema) şi poate că nu numai, odată cu intrarea în noul mileniu, Rocky a renunţat la pensionare şi a renăscut în ipostază de patron de restaurant, cu o viaţă personală făcută praf (e văduv şi e complet înstrăinat de fiul său) şi cu nostalgii bătrâneşti apropo de ring.