Într-o parte a problemei stă un balon mare, umflat din vorbe şi protocoale guvernamentale pe care scrie "Pactul cu Educaţia". În cealaltă, o ditamai piatră de moară - situaţia reală a educaţiei în România. Într-o parte, guvernanţi care perfecţionează distrugerea sistemului de învăţămînt, prin reforme şi pachete de programe din ce în ce mai dezastruoase, în cealaltă, efectele: notele luate la examenul de titularizare anunţă de pe acum viitorul nivel intelectual al societăţii româneşti. În acest context, să ne mai mire oare faptul că în România continuă să dispară biblioteci, de la cele de cartier la cele de importanţă naţională? Pentru că deja "Dispare Pedagogica!" nu mai este un şoc, nu mai e o revoltă, nu mai e o imposibilitate. Doar amărăciune, luare la cunoştinţă, resemnare a neputinţei şi o altă consemnare a nepăsării autorităţilor.
Biblioteca de lîngă Cişmigiu
Biblioteca Pedagogică Naţională "I.C. Petrescu" a împlinit 128 de ani de existenţă. Fondul actual e compus din aproape jumătate de milion de documente, conţinînd colecţii rare şi valoroase, printre care colecţiile Şcolii Normale Superioare de la 1880, colecţiile bibliotecilor lui Alexandru Odobescu, I. Zalomit, Azilul Elena Doamna, donaţiile Ana Davila, Titu Maiorescu, Onisifor Ghibu, I.C. Petrescu.
Din 1959 Biblioteca a funcţionat în sediul din strada Zalomit nr. 12, casă retrocedată moştenitorilor la finele anului 2006, după un proces îndelungat început în anul 1997. Totuşi, deşi procesul a fost cîştigat de reclamanţi, Curtea de Apel a adăugat sentinţei de retrocedare un amendament prin care se prevedea ca Biblioteca să-şi poată continua activitatea în sediul iniţial, timp de încă trei ani, pînă în 2009. Perioada de graţie a fost acordată tocmai pentru a nu întrerupe brusc şi radical activitatea bibliotecii, trei ani fiind consideraţi a fi îndeajuns pentru a se putea găsi un nou sediu.
Au fost suficienţi? Se pare că nu, de vreme ce scadenţa se apropie, iar rezolvarea situaţiei e departe de propuneri concrete. Autorităţile, Ministerul Educaţiei în special, parcă se declar învinse de situaţie, fără însă a-şi fi dat silinţa măcar. Pentru că timp de trei ani, în tot Bucureştiul, nu s-a putut găsi nici un sediu pentru a fi pus la dispoziţia acestei biblioteci.
"Am făcut petiţii peste petiţii, am mers peste tot, am trimis tot felul de memorii şi adrese, semnalînd tuturor forurilor superioare problema majoră în care se află Biblioteca Pedagogică" - declară directorul George Anca, punîndu-mi la dispoziţie un dosar cu toate petiţiile trimise de-a lungul timpului.
Care au fost răspunsurile autorităţilor la toate acestea?
Ministerul Educaţiei, care prin lege e autoritatea tutelară în cazul Bibliotecii Naţionale Pedagogice, a ridicat din umeri: "nu deţinem spaţiu adecvat", trimiţînd pisica la plimbare via Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti. Răspunsul "ISMB nu poate da curs solicitării, deoarece nu dispune de spaţii disponibile" a venit totuşi cu un mic sfat de încurajare: "vă rugăm să vă adresaţi fie Municipiului Bucureşti, fie Consiliilor Locale". Ajunsă în curtea Primăriei Municipiului Bucureşti, pisica a fost retrimisă, sec, îndărăt la Ministerul Educaţiei: "biblioteca, fiind o instituţie subordonată şi finanţată de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, este necesar să vă adresaţi acestuia". Deşi cercul părea închis, s-au mai făcut totuşi nişte demersuri. Ministerul Internelor şi Reformei Administrative a avut "onoarea" să analizeze memoriul "cu deosebită atenţie şi solicitudine", dar - cum "nu au fost identificate spaţii necesare" - a asigurat Biblioteca de tot sprijinul său. Ministerul Apărării, mai prompt, printr-o adresă scurtă a răspuns că "cererea dvs. nu poate fi soluţionată favorabil", iar Parlamentul, Guvernul şi Preşedinţia, în acelaşi registru de ton, toate cu consideraţie şi stimă, au retrimis memoriul la Ministerul Educaţiei, asigurînd Biblioteca de tot sprijinul. În acest context de spălare pe mîini, unde pisica a făcut bătături mergînd dintr-o curte într-alta, conducerea Bibliotecii a mai făcut recent un "apel de salvare" către toţi cei în măsură să-i ajute, de la Ministerul Educaţiei la presă. "Am vrut să provocăm o reacţie, de orice tip, dar să avem totuşi o reacţie" - declară directorul Anca.
Iarăşi fără vreun rezultat concret. (Cea mai cinică reacţie a venit, din nou, din partea Ministerului Educaţiei care sugera că în 7 ani se va construi un nou sediu pentru minister şi atunci un întreg etaj, chiar şi subsolul vor putea găzdui biblioteca.)
"Nimeni nu se gîndeşte la ce se va pierde, la valorile existente aici. Bineînţeles, toţi se întristează şi spun «ce păcat», dar nimeni nu se gîndeşte la soluţii. Eu cred că la ora asta Biblioteca Pedagogică e practic desfiinţată de nepăsare, pentru că în prezent nu are nici o perspectivă reală de sediu, iar fără sediu, e moartă. Propunerile făcute sînt electorale şi fără ceva concret care să le şi susţină. Totul se rezumă la vorbe frumoase din partea autorităţilor. De altfel, bibliotecile din România au fost şi sînt terminate prin descurajarea domeniului, prin nebugetarea lui, prin neînţelegerea efectelor negative şi masive pe care aceste desfiinţări în lanţ le vor avea." Directorul George Anca îmi mai spune că, deşi Biblioteca a fost de-a lungul timpului defavorizată, "fondurile fiind mereu alocate în alte părţi, preuniversitarul fiind discriminat în favoarea universitarului", multe cadre didactice şi-au dat şi încă îşi dau gradele datorită materialelor pe care Biblioteca le pune la dispoziţie. "Odată cu ea ar dispărea principala instituţie care asigură informarea şi documentarea personalului didactic din învăţămîntul preuniversitar şi a cercetătorilor din domeniul ştiinţei educaţiei, precum şi formarea bibliotecarilor şcolari."
Crîmpeie din viaţa culturală a Bibliotecii Pedagogice
Carmen Pesantez, purtătorul de cuvînt al instituţiei, îmi prezintă o încăpere modernă, luminoasă, dotată cu calculatoare şi Internet. Contrast puternic cu restul clădirii. Aici, unde tot mobilierul este nou şi unde miroase a carte proaspătă, mi se spune că este "American Corner" sau "Colţul american".
"American Corner" este un proiect dezvoltat împreună cu ambasada SUA, încheiat pe 9 mai 2007, şi implică un parteneriat cultural, promovarea culturii şi civilizaţiei americane şi implicit o îmbogăţire a fondului nostru şi organizarea multor evenimente." Abonaţii au acces printr-un permis, o taxă modică, fiind prevăzut în special pentru studenţi, dar şi pentru profesori şi alte categorii de utilizatori. "Organizăm evenimente pe diverse domenii, literatură, ştiinţă, politică... de curînd am avut o acţiune «Walt Disney» pentru elevii mici. De altfel, am avut conferinţe pe teme de film şi teatru american, influenţele americane asupra cinematografului european." Aici se ţin şi ore deschise, sesiuni organizate de profesori cu lecţii de geografie, limbă engleză sau istorie americană. "Profesorii care vor să îşi diversifice modul de predare au unde să o facă. Avem şi un cerc de lectură al elevilor de clasa a V-a."...Colecţia "Library of America"; casete video şi audio; colţul tînărului cititor; cărţi şi documente, de la politică la cultură - şanse pentru profesori, elevi, studenţi, doctoranzi. "Deşi am dori să menţinem acest parteneriat, fiind un important centru cultural - în România existînd doar 8 asemenea centre -, problema cu retrocedarea casei influenţează din păcate şi cursul evenimentelor şi nu ştim dacă vom putea continua acest proiect, deşi cred că ar fi spre binele tuturor, centrul fiind o reală sursă de cultură."
Ce se (va) mai pierde
125 de ani de existenţă. Tradiţie. Comori culturale. Fondul de carte însumînd 500 de mii de exemplare, printre care fonduri speciale, carte rară - Biblia lui Şerban Cantacuzino, Cazania lui Varlaam, De lipsă cărticea -, manuscrisele lui Alexandru Odobescu, corespondenţa lui Titu Maiorescu. Tablouri şi opere de artă.
Ajung în Muzeul Bibliotecii, deşi "muzeu" e mult spus. E vorba de o cămăruţă mică în incinta clădirii. Întunecoasă, seamănă mai mult a debara prelungă, fără aerisire şi fără dotări. Singurele surse de ventilare fiind un ventilator (adus de-acasă) şi un evantai (aceeaşi provenienţă). Custodele, doamna Ana Sandu, lucrează aici din 1994, fiind bibliotecară din 1981. În timp ce îmi face o scurtă istorie a muzeului, privesc la masa de lucru. O veioză, documente vechi şi un perete - colţul cu amintiri. Poze cu familia, un balon dezumflat, o lăcrămioară presată, găsită într-o carte de citire de la 1936. E un fel de a doua casă, şi ca întotdeauna, descopăr pasiunea bibliotecarului pentru meserie. "Ţin în mînă un manuscris al lui Odobescu" - îmi spune dna Sandu, umblînd cu un manuscris vechi, aproape sfărîmat de timp, cu grija cu care ar umbla cu nişte globuri de sticlă foarte subţire. Îmi arată mai apoi un "păstrător de pană şi cerneală", inscripţionat cu caractere arabe, a cărui vechime sau provenienţă încă nu se cunosc, pe care îl ţine învelit într-o piele fină şi pe care îl manevrează cu nespusă grijă. După care, îmi arată tocul din lemn de ulm şi argint care a aparţinut lui Odobescu. "Eu le păstrez cum pot, însă fără condiţii, nu le putem împiedica degradarea. Ar trebui să am o anumită temperatură, însă n-am cum să controlez umiditatea. Mai dau drumul la ventilator, dar nu e o soluţie." Deşi lucrează cu documente vechi, cărţi pline de microbii timpului şi a sutelor de mîini prin care au trecut, primeşte un spor de 10% pentru periculozitate. Pînă şi mănuşile - îmi spune rîzînd - şi le aduce de acasă, însă toate astea par a nu conta, şi schimbăm repede subiectul. Ţine mai mult să-mi vorbească de comorile care strălucesc în cămăruţa mică şi înghesuită.
Un document semnat de Şincai. O carte din 1696. Un dicţionar de greacă şi latină. Scrisori ale lui Iorga, ale lui Constantin Meisner, Titu Maiorescu... Bucoavnele de la 1749, carte de patrimoniu. Un manuscris cu o însemnare la sfîrşit: "această carte o am cumpărat subscrisul, de la Iosif Groza, din comuna Inuri, în nordul Aradului, unde am fost ca învăţător la an 1886. Inuri în 20 Faur 1887, Pavel Rodean".
Ar vrea să-mi arate cît mai multe, cît mai multe lucruri nepreţuite, cît mai multe comori înghesuite, de parcă aş fi ultimul martor al existenţei lor. Să scriu despre ele, neapărat. "Cînd o fi să plecăm de aici, eu am să le împachetez, cu grijă" - îmi spune dna Sandu "pe fiecare în parte, dar din momentul cînd vor fi mutate neavînd condiţii propice şi fiind casante, pot fi atît de uşor distruse... Sînt la fel de firave ca nişte globuri".
...Am plecat cu inima strînsă. Deşi am cunoscut oameni pasionaţi, deşi am văzut lucruri nespus de valoroase. Deşi am avut dovada crîmpeielor de viaţă culturală, de activităţi şi proiecte moderne care se desfăşoară azi la "Pedagogică". Deşi toate acestea ar fi trebuit să mă umple de bucurie, iminenţa desfiinţării mi s-a cuibărit în suflet mult mai reală decît speranţa viitorului.
În prezent Biblioteca Pedagogică mai are de trăit doar un an. Toate colecţiile, toate materialele, proiectele, fondul de carte rară, mărturii ale istoriei culturale româneşti, toate sînt pe cale să dispară. Din nepăsare şi din faptul că guvernanţii neagă încă sprijinirea culturii şi educaţiei în România, negîndu-ne prin aceasta şi nouă dreptul la o societate civilizată care îşi cunoaşte şi îşi păstrează valorile reale.