Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici diverse

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Dan Grigore la radio


Oltea Şerban-Pârâu

februarie 2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Exceptând situaţiile ieşite din comun (Festivalul "Enescu"), Dan Grigore cântă o dată pe an cu orchestra la Bucureşti şi doar la Radio. Motivele sunt cunoscute în lumea muzicală, dar nu ştiu dacă ele îl interesează pe melomanul bucureştean care îl iubeşte pe pianistul român şi ar vrea să-l vadă şi la Ateneu, dar mai ales ar vrea să-l audă mai des.

Cu atât mai mult cu cât la Philadelphia sau în China acelaşi meloman nu prea are drum. În concecinţă, atunci când cântă Dan Grigore, Studioul de concerte "Mihail Jora" al Radiodifuziunii este arhiplin. Şi nu oricum, ci cu un public minunat, dispus să-i accepte personalitatea şi reacţiile meridionale, cum a fost, de această dată, oprirea concertului din cauza (declarată) a unui copil din rândul întâi care bătea din picior şi chemarea acordorului (personal, adus prin contract) pentru a rezolva problemele apărute la pian (în timpul primei părţi ?). Reacţia docilă a celor 1000 de oameni care l-au aşteptat pe Dan Grigore să-şi reia concertul de la cadenţa primei părţi este rezultatul unui fenomen care ar trebui să-l tulbure pe orice artist (şi cu siguranţă îl impresionează şi pe Dan Grigore) : publicul îl iubeşte necondiţionat. Opusul pe care ni l-a propus de această dată, în compania Orchestrei Naţionale Radio a fost Concertul nr. 4 pentru pian şi orchestră de Beethoven, una dintre cele mai dificile lucrări concertante rezervate acestui instrument, cu toată circumscrierea lui în zona clasicismului. Dan Grigore a optat pentru o versiune excelând pe linia delicateţei, a rafinamentelor de nuanţare extreme şi a evidenţierii unui perlaj cvasi-mozartian.

Tot o dată pe an, dacă nu chiar mai rar, se cântă la noi Simfonia a IX-a de Bruckner. Este un opus monumental şi solicitant pentru orchestră şi dirijor. Atât de diferite între ele, simfoniile bruckneriene se succed într-o evoluţie fără fisură, fiecare sprijinindu-se pe precedenta, pentru a o pregăti pe următoarea. Structura lor formală se supune unor principii fundamentale: pe de o parte unitatea internă, care constă în fundamentarea lucrării pe o celulă-mamă care parcurge toate mişcările şi triumfă în concluzie; pe de altă parte tritematismul mişcărilor de sonată, care reflectă o preocupare primordială faţă de contraste. Contrar unei idei foarte răspândite, nici durata lor (cu două excepţii: a V-a şi a VIII-a) şi nici efectivul instrumental nu depăşesc un mare număr de exemple anterioare. Compozitorul folosea rar alte instrumente decât cele din orchestra ultimelor lucrări beethoveniene sau brahmsiene, dar obţinea de la această orchestră efecte mult mai somptuoase, datorită unei tehnici mai moderne şi mai ales unui instinct infailibil în alegerea şi repartiţia culorilor. Influenţa registrelor organistice este evidentă şi se traduce prin independenţa grupurilor orchestrale care evoluează în blocuri, conform unui demers pe care doar secolul XX îl va redescoperi. Tot practicii organistice îi putem asocia, de altfel, cezurile frecvente (pauze generale) care împodobesc discursul brucknerian. În realitate, acest rol filologic al liniştii este comun celor trei mari romantici austrieci (Schubert, Bruckner, Mahler) şi reprezintă una dintre trăsăturile fundamentale care îi diferenţiază de colegii lor din Germania (de la Beethoven la Reger), care cel puţin în simfonie, îşi recunosc "oroarea de vid" !

Dirijorul de origine georgiană stabilit în S.U.A, Vakhtang Jordania ne-a oferit o versiune susţinută şi intensă, chiar dinamică, am putea spune, a Simfoniei a IX-a de Bruckner, iar Orchestra Naţională Radio i-a răspuns cu promptitudine, etalând o anumită omogenitate valorică a partidelor şi punând în valoare o bună formă a alămurilor. Amplele plaje sonore au fost stăpânite de diijor cu fermitate şi articulate fie cu precizie şi spirit în Scherzo, fie cu o vibraţie intensă în Adagio-ul final.

Ar fi putut Bruckner să meargă încă mai departe în Simfonia a IX-a, dedicată simbolic "bunului Dumnezeu" ? Ne-am fi putut aştepta la aşa ceva prin dimensiunile primei mişcări sau prin calea deschisă în materie armonică (suprapunerea tuturor treptelor gamei diatonice atinsă în punctul culminant al adagio-ului). Totuşi, ultima parte nu a fost dusă la bun sfârşit; în sublimul adagio, ce vine după incitanta cursă din scherzo, maestrul şi-a luat rămas bun de la auditoriul lui pământean. Auditoriu care la sala radio, chiar dacă venise din amor necondiţionat pentru Dan Grigore pe un ger de – 12 grade, a rămas să savureze şi somptuoasele sonorităţi bruckneriene şi nu a avut de regretat.




0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Oltea Şerban-Pârâu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer