Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  You Don't Mess with the Zohan

Utopie - You Don't Mess with the Zohan


Andrei Gorzo

Dilema Veche, august 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
You Don't Mess with the Zohan / Nu te pune cu Zohan începe ca o parodie de film cu superspioni. Adam Sandler joacă rolul unui James Bond al armatei israeliene, pe numele lui Zohan, iar John Turturro joacă rolul unui redutabil terorist palestinian, supranumit Fantoma. Calităţile lor de luptători sînt evidenţiate de regizorul Dennis Dugan printr-o serie de hiperbole împrumutate din limbajul desenului animat. De exemplu, Fantoma îşi începe ziua de lucru spărgînd două ouă într-un pahar şi bînd cei doi pui vii care ies din ele. La rîndul lui, Zohan poate demonta arma din mîinile unui terorist în mai puţin timp decît îi ia acestuia să apese pe trăgaci. Dacă teroristul apucă totuşi să tragă, Zohan poate prinde glontele din zbor; dacă are mîinile ocupate, îl prinde cu nara. Atacat cu pietre de un grup de femei şi copii, pe o stradă din Beirut, Zohan prinde toate proiectilele şi, în cîteva secunde, face din ele o jucărie pe care i-o aruncă înapoi unei fetiţe. Căci (după cum am aflat un pic mai devreme, din conversaţia lui cu părinţii săi) marele războinic e de fapt un om al păcii; în adîncul inimii, el nu-şi doreşte altceva decît să lucreze într-un salon de coafură. "Eşti prea bătrîn ca să mai rişti. Alege siguranţa: rămîi în armată" - îl sfătuiesc părinţii. "Dar am luptat atîta!" - se lamentează el. "Cînd o să se termine?" La care mama lui îl linişteşte: "Se luptă de 2000 de ani - nu mai poate dura mult.".

Acest schimb de replici - demn de Woody Allen - e primul semn că filmul nu e atît de infantil cum pare. Sau, chiar dacă e, are ceva din talentul copiilor de a veni pe neaşteptate cu cîte o observaţie care pune într-o lumină proaspătă, frapantă, un adevăr de care adulţii civilizaţi sînt prea tociţi ca să se mai sinchisească, sau pe care preferă să nu-l bage în seamă. Atunci cînd un arab stabilit la New York i se plînge unui israelian care locuieşte de cealaltă parte a străzii că "americanii ne cred pe toţi terorişti", israelianul îi răspunde că "şi noi avem probleme, pentru că ne confundă cu voi" - şi, pentru o fracţiune de secundă, grozăvia fratricidă a vrajbei lor devine enorm de evidentă. Iar atunci cînd un arab (tot american) îi spune în glumă unui prieten de-al său, tot arab, că, dacă nu l-ar cunoaşte, nu prea ar vrea să stea lîngă el în avion, omenirea pare dintr-odată un pic mai sănătoasă la cap. Soluţia pe care o sugerează filmul - toată lumea să se mute în America - nu e tocmai practică, dar asta nu înseamnă că filmul bagatelizează conflictul arabo-israelian. You Don't Mess with the Zohan e o utopie - una în care bunele sentimente sînt asezonate cu destule glume porcoase încît să nu pară insipide.

Adam Sandler face comedie groasă, dar are grijă s-o epureze de agresivitate - adică de mîrlănie. Joacă foarte bine cartea candorii. Principalul efect special al filmului e umflătura din prohabul lui: e atît de mare încît spectatorul e conştient aproape în permanenţă de existenţa ei - e practic un personaj secundar; atunci cînd Zohan dansează (ceea ce face tot timpul), e greu de spus dacă dă din ea sau dacă ea dă din el. Poanta e că nu e la fel de mare ca inima lui. Ajuns în America (după ce-a dezertat), Zohan îşi găseşte de lucru într-un salon de coafură de pe trotuarul greşit al unei străzi pline pe-o parte de buticuri israeliene şi pe partea cealaltă de buticuri arăbeşti. În scurt timp, serviciile lui de coafură şi sex fac furori printre newyorkezele de o anumită vîrstă. Secvenţele în care supermanul se prosteşte cu şampoane spumante şi furtunuri în spatele scaunului ocupat de o băbuţă sau alta, sau îşi împinge spre ele prohabul cel burduşit, sună urît dacă încerc să le descriu, dar nu cred că actriţele ies din ele umilite. Coafurile pe care li le oferă Zohan le vin bine, iar expresiile lor extatice sînt frumoase. Întreaga chestie e un gag oedipal monstruos, dar nu şi bolnav: e felul lui Zohan - ca un semizeu ce este - de a le da înapoi mamelor din lumea întreagă viaţa primită de la mama lui pămînteancă.

Nu există nici un pic de maliţie sau de cruzime - nici un gînd rău - în demersul comic al lui Sandler, nici măcar atunci cînd Zohan şi prietenii lui sărbătoresc o veste bună pasîndu-şi unul altuia, cu piciorul, o pisică vie; chiar şi pe-asta pare s-o facă dintr-un preaplin de inimă. Filmul nu e nici pe departe un model de lucrătură cinematografică: trei scenarişti (printre care Sandler însuşi) au contribuit cu idei şi gaguri şi, pe alocuri, rezultatul seamănă mai mult cu o colecţie de scheciuri decît cu o comedie construită. Dar chiar şi tirul împrăştiat, chiar şi poantele care se fîsîie în loc să ia foc, contribuie la atmosfera lui tolerantă şi, în termenii lui, filmul nu e lipsit nici de inteligenţă, nici de tact. Dintre filmele lansate la noi în vara asta, e singurul pe care l-aş revedea.



 Toate articolele despre You Don't Mess with the Zohan


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Shalom cu şampon - You Don't Mess with the Zohan, Alex. Leo Şerban
 Nu te pune cu Zohan (dacă n-ai 15 ani) - You Don't Mess with the Zohan, Iulia Blaga


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer