Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Restul e tăcere

Nae Caranfil, un maximalist - Restul e tăcere


Alex. Leo Şerban, un dialog cu Sever Voinescu

Idei în Dialog, mai 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Alex. Leo Şerban: Dragă Sever, ultima oară cînd am vorbit de cinema "în public", ca să zic aşa (la telefon să sperăm că nu am făcut-o în/cu public!), a fost la emisiunea mea de pe TVR Cultural de-acum doi ani: ambii ne-am declarat, atunci, amorul pentru Francis Ford Coppola - tu ai făcut elogiul Naşului, eu, al Conversaţiei. Coppola, pe care amîndoi îl admirăm (să te văd cum o să admiri şi cel mai recent titlu al său, după Eliade - Tinereţe fără tinereţe!), poate şi pentru că ameritalianul simbolizează cel mai bine acest menaj (sau mariaj) dificil: Artă + Comerţ. Coppola, autor în sensul tare al termenului, dar care a dat lovitura cu un "film de comandă", pe care nu ţinea să-l facă - Naşul...

Prima mea întrebare vizează tocmai această relaţie spinoasă între filmul "pentru marele public" şi filmul "de nişă". Deşi cinematograful a-nceput prin a fi o artă pentru mase - cu siguranţă, arta cea mai populară -, modernitatea cinematografică (teoreticienii Noului Val francez, mai exact) a impus conceptul de "auteur", ceea ce a dus - în timp - la un divorţ verificabil între Artă & Comerţ. Astăzi, acest divorţ este validat de sintagme precum "film de autor" sau "cinematograf de artă şi eseu" (= arthouse), criticii fiind făcuţi răspunzători pentru prăpastia căscată între ceea ce ar trebui să fie Cinematograful pur şi simplu şi publicul său. Problema este că noi, criticii, simţim nevoia să promovăm ceea ce ni se pare nou şi inovator, în timp ce marele public ajunge la aceste filme ceva mai tîrziu...

Totul se învîrte, de fapt, în jurul noţiunii - care pe mine mă irită, recunosc - de "entertainment": cinematograful trebuie să fie "entertaining", zic americanii, adică să nu plictisească! Acuma, cred că o sa fii de acord cu mine că plictiseala asta e ceva foarte relativ şi, oricum, subiectiv: ceea ce mă plictiseşte pe mine distrează pe altul, şi invers! În plus, dacă acceptăm acest termen, riscăm să lăsăm pe dinafară un întreg versant important al celei de-a Şaptea Arte: filme esenţiale precum cele ale lui Dreyer, Bergman, Antonioni sau Tarkovski le putem numi, oare, "entertaining" fără teamă de ridicol? În ce mă priveşte, cred că termenul acesta este el însuşi ridicol: l-aş înlocui, dacă e să-i găsim un alt echivalent americănesc, cu engrossing - care nu are sensul de "distractiv", ci de captivant. Tu ce crezi? (Ştiu, am făcut o introducere indecent de lungă, dar trebuia să precizez termenii şi să delimităm discuţia!)

Sever Voinescu: Pe mine nu mă irită termenul "entertaining". Dar, dacă vrei să căutăm aproximări verbale mai potrivite pentru ceea ce vrem să spunem, pot accepta al tău "engrossing", ba chiar pot propune şi eu pe "engulfing". "Engrossing" sună, poate, prea totalitar, nu dă nici o şansă, evocă sufocantul, indică o cucerire năvalnică. "Engulfing", deşi exprimă acelaşi rezultat, adică mintea omului este definitiv acaparată, sună mai blînd, indică o persuasiune, căci golfurile cresc treptat, pe nesimţite. Mareele sînt mai plăcute decît avalanşele, deşi duc la acelaşi lucru: umplerea spaţiului fără rest. Oricum am numi-o, însă, calitatea filmului de a nu plictisi este o necesitate. Ai evidenţiat bine subiectivismul plictisului. Mai adaug şi eu observaţia că un film poate plictisi acum, deşi a fost cu totul "engrossing" sau "engulfing" acum 30 de ani. Ai pomenit de noul val francez şi trebuie să spun - eu sînt doar un spectator de film, aşa că sînt mai dezinhibat decît poate fi un critic în mînuirea verdictelor - că cele mai multe dintre filmele acelea plictisesc astăzi. Au îmbătrînit urît, cu riduri şi cu pierderi importante de substanţă. Nu e numai cazul filmului. Foarte multe produse artistice ale anilor 50-60, considerate, atunci, revoluţionare, fundamentale sau, măcar, schimbătoare de paradigmă, plictisesc astăzi.

A.L.Ş.: Stop-cadru: dacă tot am stabilit că plictiseala e "in the eye of the beholder", dă-mi voie să-ţi spun că, pe mine, acele filme nu mă plictisesc! Întotdeauna, cînd aud aceste remarci, mă întreb: sîntem noi, oare, "mai buni" acum ca în trecut (e clar că sîntem mai informaţi, dar mai sensibili, oare...?), încît să considerăm că verdictul nostru de acum este cel just? În fond, o să-ntîlneşti şi oameni care or să-ţi spună că şi Shakespeare e plicticos...
S.V.: Aspiraţia spre perenitate este marele pariu al oricărui produs artistic. Şi e o tentaţie inevitabilă. De aceea, cred, cinematograful, care a început, cum spui, ca un mijloc de distracţie a maselor, a sucombat în faţa tentaţiei perenului. Şi a înţeles - bine sau rău, nu ştiu - că numai ataşîndu-se valorii estetice va putea trece prin timp. Şi-a căutat propria estetică, uneori cu atîta pasiune şi determinare, încît a ieşit complet din sine. Astăzi putem spune că a găsit-o. Cinematograful a luptat mult ca să fie o artă. Deşi nu are muză, a reuşit. În fond, filmul Restul e tăcere de Nae Caranfil, vorbeşte şi despre asta. Dar cele mai multe produse cinematografice pierd pariul cu perenul. Şi, mă grăbesc să spun, asta nu înseamnă că sînt necesarmente proaste. Perenitatea nu este un fel de test ultim al valorii, aşa cum ne-a învăţat la şcoala generală un clişeu nătîng. E evident că ceea ce e peren, ceea ce rămîne mereu proaspăt, precum filmele lui Chaplin, de pildă, sînt produse ale geniului. Dar nu tot ce s-a uitat sau e greu digerabil azi e necesarmente lipsit de valoare. Cel puţin în privinţa filmelor, cred mult în valoarea lor de unică întrebuinţare.

Am văzut, în ultimii ani, filme care mi-au plăcut enorm, dar despre care nu a mai vorbit nimeni la un an după premieră. Să-şi dau doar două exemple: Babel (2006) al lui Iñárritu şi Syriana (2005) al lui Stephen Gagan. Amîndouă filmele sînt excelente. Am plecat din cinematograf clătinîndu-mă sub puterea iluziei că am înţeles ceva în plus despre lumea în care trăiesc. Ceea ce înseamnă că aceste filme au ţintit bine. Sînt impecabil făcute, sînt impecabil jucate. Au avut, pe merit, gloria lor. Au mers la nu ştiu cîte Oscaruri, au şi cîştigat cîte ceva. Dar doi ani mai tîrziu, aproape nimeni nu mai vorbeşte despre ele. De ce? Cumva pentru că subiectul lor nu mai e actual? Nici vorbă. Cumva pentru că cei care au participat la realizarea lor au căzut în uitare? Nici vorbă. Atunci, de ce? Explicaţia este că au apărut altele. Ritmul de consum al filmelor este foarte ridicat. Actualitatea cinemaului este rapid schimbătoare, poate mai schimbătoare ca a oricărei alte arte. De aceea eu cred că filmele au, de regulă, valoare de unică folosinţă.

A.L.Ş.: E cam dur ce spui, dar, deşi n-aş zice chiar "de unică folosinţă", e clar că durata unui filmul (în medie 2 ore) îl face mai des re-verificabil - şi lucrul acesta poate fi un dezavantaj: în fond, de cîte ori poţi citi Război şi pace într-o viaţă?! Un film, în schimb, îl poţi revedea de nenumărate ori... Şi cred că emoţia fie dispare (emoţia este şi în funcţie de informaţie!), fie devine ceva gen karaoke.
S.V.: Ceea ce nu le înjoseşte deloc. Citizen Kane sau Godfather sînt marile excepţii care pledează pentru ceva mai înalt: că cinematograful e artă, că poate tatona perenitatea, că poate avea o detentă transcedentă. Dar cinematograful real, cel de zi cu zi, cel despre care vorbim tot timpul, are miza contemporaneităţii. Dacă nu face o bună impresie în primii doi ani de la premieră, un film e mort.

Apoi, mai e ceva. Nu cred - şi sînt sigur că eşti alături de mine în privinţa asta - că marca sigură a capodoperei este paloarea sumbră, sprînceana încordată, privirea suferindă, programul abisal. Nu e obligatoriu să te repezi spre straturile wagneriene ale fiinţei ca să produci un mare film. Sondarea profundului metafizic nu e deloc reţeta sigură a nemuririi.

Eu cred că această dispută între cei care susţin funcţia distractivă a filmului şi cei care caută sensuri şi tensiuni este, cumva, falsă. E ca şi cum ar fi o dispută între cei care cred că un fotbalist bun e acela care dă bine cu piciorul drept şi alţii care spun că un fotbalist bun este acela care dă bine cu piciorul stîng. În realitate, un mare fotbalist este acela care loveşte mingea cu ambele picioare, cu egală dexteritate.

A.L.Ş.: Nu mă pricep la fotbal, dar ţi-aş semnala un fapt: astăzi, e mult mai răspîndită strîmbarea din nas la filmele "profundului metafizic" decît la cele "uşurele"! Din motive pe care le pot intui, e mai cool să iei în zeflemea orice film care face apel la reflecţie... Altminteri - cum ştii -, în materie de drame şi comedii, sînt ecumenic!

Apropo: ai prezentat publicului filmul prietenului tău Nae Caranfil, Restul e tăcere. În ce mă priveşte, cum ştii, am avut rezerve faţă de el: nu pentru că (aşa cum vor fi înţeles răuvoitorii de serviciu) aş fi "împotriva" cinematografului comercial de bună calitate (al cărui unic reprezentant, la noi, este Nae), ci pentru că mi s-a părut că filmul acesta nu este la fel de reuşit ca E pericoloso sporgersi sau Filantropica, să zicem. Ceea ce îi reuşea de minune lui Nae, în filmele amintite - mariajul fericit şi "pînă la adînci bătrîneţi" între filmul de autor şi filmul care aduce încasări -, mi s-a părut, aici, ezitant, imprecis, cu sincope; un mariaj început sub cele mai bune auspicii (scenariu premiat, reputaţia "soţului"-regizor etc.) care eşuează, după nici o oră (din 2 şi jumătate), în rutină casnică, nevroze şi certuri... OK, o să-mi spui (ca şi Nae) că lumea se duce să-l vadă, că rîde şi că spectacolul unei săli pline care rîde face toţi banii - dar nu ştiu cît de mult se datorează asta filmului însuşi sau secetei de altfel de filme, "normale", după dieta impusă de minimalişti. Şi-apoi, dacă publicul românesc chiar are poftă de asemenea filme "maximaliste" (iar Nae este, şi prin bugetul acestui film, primul maximalist!), este el - oare - suficient de receptiv la aspectul autorial, auto-referenţial al filmului şi la pariul lui Caranfil de a amesteca, subtil, comedia şi drama?
S.V.: Acuma, trebuie să-şi spun că mie mi-a plăcut mult Restul e tăcere. Îl consider un film mare. Nu doar prin buget (pentru mine, ca spectator, ăsta e un detaliu de tabloid), ci prin ceea ce spune. Nae este cel mai mare povestitor de pe cuprinsul cinematografiei noastre. La el, povestea are un prestigiu fantastic. Este, de fapt, cel mai important lucru. Eu am o mare slăbiciune pentru "povestaşi". Marquez îşi începe cartea de memorii spunînd că viaţa nu este ceea ce ai trăit, ci ceea ce povesteşti că ai trăit. Nici lumea nu este altceva. Lumea este ceea ce se povesteşte despre ea şi nimic mai mult. În acest sens, Nae dă prioritate narativului şi de aceea îmi place. Nu vreau să văd cadre splendide (deşi există în Restul e tăcere cîteva), pentru asta am albume de pictură şi de fotografie. Vreau o poveste care să fie atît de bine spusă, încît să mă convingă că nu există graniţă între real şi iluzie.

A.L.Ş.: Aici este o discuţie interminabilă - apropo de necesitatea "poveştii" în film (este filmul mai aproape de literatură decît de artele vizuale? şi dacă este un hibrid, în ce proporţii? etc.) sau de ce numim, pur şi simplu, "poveste": Godard spunea că un film trebuie să aibă un început, un cuprins şi o încheiere, "dar nu neapărat în această ordine"...
S.V.: Arta filmului este îngrozitor de narcisiacă. Se priveşte pe ea însăşi tot timpul, iar nevoia de a spune poveşti despre propria-i viaţă e irepresibilă. Sigur că există şi romane despre scriitori, există şi tablouri cu pictori pictînd, există şi sculpturi cu sculptori sculptînd, dar, dacă vezi cît de multe filme despre lumea filmului s-au făcut şi compari, ţinînd cont de vechimea artelor, nu poţi să nu rămîi impresionat (plăcut sau neplăcut) de narcisismul creatorilor de film. De ce or crede cineaştii că făcutul filmelor e cel mai important lucru din lume, nu ştiu. Că nu e deloc aşa. Cineastul care crede că filmele sînt atît de importante încît devine obsedat de ele, cade într-o mare greşeală, după părerea mea. În multe cazuri este greşeală fericită, o felix culpa, admit. Restul e tăcere este atît de bine povestit, încît numai cineva scandalos de superficial vede doar povestea facerii primului film românesc. Mie mi se pare că Nae decodifică pattern-ul complicat al oricărui început la români. Aşa încep lucrurile la noi, aici, la marginea Levantului.

Ai dreptate cînd spui că succesul lui Nae Caranfil se poate explica şi prin ceea ce inspirat numeşti "seceta de filme normale". Dar asta nu e vina lui Nae. Dimpotrivă, e meritul lui că face filme "normale" într-o cinematografie cam diformă. Vezi, există impresia că cinematograful românesc, mai precis, noul său val, caută - şi a găsit - expresia proprie. Nu e ceva nou în istoria filmului. Tu ştii asta mai bine decît mine. Toţi aceşti excelenţi creatori (Puiu, Mungiu, Porumboiu şi ceilalţi) repetă experinţa neorealismului italian. După dezastrul comunist, ca şi italienii după falimentul devastator al fascismului, tinerii cineaşti români au fost obligaţi să adapteze mijloacele la un anume tip de emoţie produs de contemplarea lumii din jur. Diferenţa este că România nu e o ţară atît de însorită ca Italia, aşa că umorul nostru e mai gros, în vreme ce la neorealiştii italieni era mai suav. Tuşa e mai groasă la noi. În general, cînd ne punem pe creaţie, noi ne luăm mai în serios decît italienii. Iar rezultatele arată cine are dreptate, ca să revin la prima ta întrebare. Ei bine, în acest context, Nae rămîne în spaţiul acelui cinema pe care îl simte, îl visează, îl cunoaşte, îl iubeşte. El nu urmează drumul celorlalţi. La un moment dat, la începuturi, mulţi dintre ceilalţi păreau că urmează drumul lui Nae. Cred că tu l-ai numit pe Nae "suspendat" între două epoci ale filmului românesc. Undeva între dinozauri şi puşti, se află Nae. Singurătatea lui în acest sens mi se pare splendidă. Şi faptul că nu se trădează pe sine e admirabil. Nae are crezul lui artistic, are talentul lui cu totul unic şi asta îmi place la el.

Dacă lumea rîde la film e foarte bine! La fel de bine ca atunci cînd plînge la film. Plînsul are ceva mai mult prestigiu cultural, admit. Şi eu sînt mai impresionat de lacrimi decît de zîmbet. Dar rîsul e, în esenţă, acelaşi lucru: exprimarea non-verbală a unei emoţii la fel de puternice. Ca şi plînsul, rîsul în sala de cinema este aprobarea supremă a publicului şi creatorul are dreptul să se împăuneze cu asta aşa cum un vînător îşi exhibă trofeele. Rîsul sau lacrima spectatorului anonim este suprema distincţie a unui film - mai importantă decît orice premiu.

Acuma, dacă publicul sesizează sau nu demersul autorial e altceva. Ideea filmelor de autor este produsul criticii. Chiar şi cineaştii care au început să numească producţiile lor "filme de autor" provin din rîndul criticilor de film. Erau, deci, oameni care aveau mare nevoie de concepte. Publicul larg, care umple sălile de cinematograf ale lumii, habar nu are ce înseamnă "film de autor". Nu o să mi-o iei în nume de rău dacă spun că există o prăpastie enormă între publicul de cinema şi criticul profesionist de cinema. Şi e bine că e aşa. Gîndul că marele public ar fi rafinat şi sofisticat ca un critic mi se pare coşmaresc, după cum mă înspăimîntă ideea unui critic care exprimă "vocea poporului". În orice caz, din perspectiva publicului, cred că regizorul nu este perceput ca un autor neapărat. Cu alte cuvinte, nu am auzit mulţi spectatori să sesizeze diferenţele de Weltanschauung între Coppola sau Altman, de pildă. Numele unui regizor, ca şi numele unui actor - aş zice că în mai mare măsură numele unui actor decît numele unui regizor - este, pentru public, un brand.

Lumea merge la filmele lui Nae Caranfil, pentru că ştie că Nae face filme "mişto". Inteligente, comice, spumoase, cu replici care devin parte din folclorul urban, cu răsturnări de situaţie, cu personaje vii. "Engrossing movies", dacă vrei... Nu cred că mulţi spectatori ai filmelor lui Nae spun, la ieşirea din sala de cinema, că împărtăşesc viziunea lui asupra lumii. Cred că, mai degrabă, ei sînt atraşi de rigoarea extraordinară a poveştilor sale, ei simt că lumea lui Nae este un mecanism ca un ceas elveţian, în care fiecare piesă ticăie şi se roteşte după rostul ei, servind un întreg evident şi spectatulos. Ei simt că lumea lui Nae vibrează la fel cu vibrează lumea din jurul lor. În acest sens se stabileşte o compatibilitate adîncă, dar nenumită, între Nae şi publicul său. Publicul ştie doar că la filmele lui Nae se simte foarte bine. Şi de aceea vine.

Problema este că unii - nu public, ci critici sau cineaşti - consideră că ceea ce face Nae e un gen uşurel, frivol, "cam vodevil" cum era de părere un mare şi venerabil cineast român. De ce rîsul este produsul minorului şi plînsul este produsul majorului, nu pot înţelege. Nu e adevărat că e mai uşor să-l faci pe unul să rîdă decît să plîngă. Aş zice dimpotrivă, în România de azi e exact invers. Relaţia dintre filmele lui Nae şi public este foarte specială. Să-ţi dau un exemplu. Acum cîţiva ani, am cunoscut un tînăr de mare succes. Plecat de mic în Occident, şcolit acolo, omul a revenit în România şi a pus aici bazele unei afaceri care merge excelent. E vorba despre consultanţă financiară. M-am împrietenit cu el şi, sincer, îl admir pentru ceea ce este. La un moment dat, mi-a spus că a decis să revină în România după ce a văzut Filantropica. Cum aşa?, am întrebat eu. Şi omul mi-a spus: "Am văzut în Filantropica uriaşele oportunităţi de afaceri cinstite din România. Şi mi-am spus, dacă aşa e România acum, eu trebuie să fiu acolo." A venit, are mare succes, s-a căsătorit aici, are un copil mic, e foarte fericit... Dacă revezi Filantropica alături de acest om, înţelegi ce vroia să spună, deşi, la prima vedere, Filantropica ar trebui să descurajeze pe orice om de afaceri onest să vină în România. Vreau să spun doar că filmele lui Nae au proprietatea de a spune lucruri complet diferite criticilor şi publicului.



 Toate articolele despre Restul e tăcere
Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Alex. Leo Şerban
 Alte articole de Sever Voinescu


Alte articole

 Nae Mihăileanu - La source des femmes precum Restul e tăcere, Mihai Brezeanu
 Povestea din poveste - Restul e tăcere, Eva Weissman
 Restul e tăcere va reprezenta România la selecţia pentru Oscar 2009, Comunicat de presă
 Seducţia unei noi arte: cinematograful - Restul e tăcere, Eduard Ţone
 Filme în oglindă - Independenţa României versus Restul e tăcere, Horaţiu Damian
 Toate articolele despre Restul e tăcere


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer