Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Mamma Mia!

Mama mă-sii! - Mamma Mia!


Andrei Gorzo

Dilema Veche, august 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Mamma Mia! – un musical în care toată lumea se fîţîie pe o insulă din Grecia, cîntînd şlagăre Abba – e un divertisment făcut fără nici un pic de meşteşug. OK, aproape fără nici un pic de meşteşug: nu toată lumea din el cîntă prost, ci aproape toată lumea. Nu vreau să spun că din cauza asta nu poate constitui un divertisment. E ca o nuntă la care o mătuşă face ca toţi dracii: unora le place, alţii se simt penibil. Există trei "mătuşi" la nunta asta (care e chiar o nuntă). Una dintre ele (Meryl Streep) e mama miresei şi locuieşte pe insulă, iar celelalte două (Julie Walters şi Christine Baranski) sînt prietenele ei şi debarcă la începutul filmului. Ei bine, secvenţa debarcării aproape c-o întrece în tărăboi pe aia din Saving private Ryan / Salvaţi soldatul Ryan. În orice caz, e mult mai rău decît atunci cînd debarcă prietenele miresei (Amanda Seyfried): alea doar chirăie de bucurie, în timp ce "mătuşile" urlă ca lupii. Sigur, e normal ca, într-un musical, toată lumea să debordeze de voie bună, dar nici chiar aşa. Voia bună de aici e agresivă: subtextul e că oricine nu intră în acest spirit e constipat. OK, dar ce s-a întîmplat cu arta (numită şi şarm) de a-l introduce pe spectator în spiritul dorit? A-i da cu spiritul în cap nu cere cine ştie ce artă.

Plăcerea pe care o poate oferi Mamma Mia! n-are nici o legătură cu arta. E plăcerea de a vedea nişte celebrităţi prostindu-se, în faţa întregii lumi, pe aceleaşi refrene pe care, la un moment sau altul, ne-am prostit cu toţii, chiar dacă doar între prieteni sau doar în faţa unei oglinzi. Celebrităţile de-aici nu operează ca entertainer-i decît în cel mai puţin glorios sens al termenului – acela de oameni plătiţi ca să rişte ridicolul pentru amuzamentul nostru. Excepţiile sînt două la număr: Baranski, care are nu doar voce, ci şi genul ăla de ţîfnă profesională care-i permite unui artist de pe Broadway să-i vîndă publicului orice melodie, în orice condiţii (deci chiar şi aici, unde coregrafii nu ajută deloc); şi Streep, care din păcate nu reuşeşte să vîndă cine ştie ce, deşi nu din cauză că n-ar duce-o vocea. Dimpotrivă, problema e că uneori o duce prea departe, într-un dramatism învolburat care pare nelalocul lui în contextul acela de amatorism coregrafic şi de montaje naive cu rulete şi ploi de jetoane supraimpresionate pe faţa ei în timp ce cîntă "Money, Money, Money".

Amatorismul şi naivitatea sînt evident asumate, dar simpla asumare nu le transformă în altceva decît sînt, nu le transformă într-un stil. E evident că secvenţa cu "Money, Money..." se cere luată ca o parodie afectuoasă a primelor videoclipuri, dar ca să faci parodie nu e suficient să faci ceva penibil-numai-că-evident-la-mişto; mai trebuie s-o faci şi cu un pic de stil. Şi regizoarea Phyllida Lloyd nu e în stare de aşa ceva. Singurul talent care i se poate recunoaşte pe baza acestui film este acela de a-şi băga actorii într-o stare în care nu se mai tem de penibil; în rest, fiecare pare să fi fost de capul lui. Deci nu e vina lui Streep că încearcă să injecteze realism psihologic în situaţii de farsă care se cer jucate stilizat (personajul ei se trezeşte în faţa a trei foşti amanţi, invitaţi la nuntă fără ştirea sa), deşi Streep ar fi trebuit să ia exemplu de la Marlon Brando, un realist la fel de fanatic ca ea, dar care a ştiut să ia o pauză de la Căutarea Adevărului ca să fie aşa cum trebuie – adică elegant şi lejer – în musical-ul Guys and Dolls.

Streep e prea mult: pur şi simplu îl bagă în buzunar pe Pierce Brosnan, care ar trebui să-i fie partener romantic. Cînd o să înveţe Brosnan să le spună nu marilor doamne care-l invită să le fie partener în filmele lor? N-are destule resurse actoriceşti ca să le ţină piept şi devine căţeluşul lor (al lui Streisand în The Mirror Has Two Faces / Cele două feţe ale dragostei, al lui Streep aici). Iniţial m-am bucurat la vederea lui şi a celorlalţi doi cavaleri din trecutul eroinei (Colin Firth şi Stellan Skarsgard), pentru că erau mai reţinuţi decît restul lumii, dar chiar de-aceea am început imediat să mă tem pentru demnităţile lor. Şi ia ghiciţi cine şi-o ia cel mai rău. Ei bine, da. Dacă Brosnan a sperat că, după acest film (în care cîntă două bucăţi), lumea n-o să-l mai vadă ca pe un fost James Bond, din punctul meu de vedere a reuşit. Mare victorie: de-acum încolo o să mă pot uita la el fără să mă gîndesc la Bond, dar n-o să mă mai pot uita la el fără să mă gîndesc la Gabriel Cotabiţă.

Acum 50 de ani, cînd încă se mai făceau musical-uri pe bandă rulantă şi orice spectator avea pretenţii destul de ridicate de la oamenii care cîntau şi dansau pe ecran, un film ca Mamma Mia! ar fi fost de neconceput. Pe cînd acum e un succes chiar din cauza asta – pentru că oamenii care cîntă şi dansează în el nu sînt mult mai buni ca noi. Mama ei de democraţie!




 Toate articolele despre Mamma Mia!


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Un produs foarte, foarte prost - Mamma Mia!, Andrei Rus
 Muzică molipsitoare - Mamma Mia!, Irina-Margareta Nistor
 One-Meryl Streep-show - Mamma Mia!, Andreea Chiriac Hentea
 Mamma Mia! - filmul, Iulia Blaga


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer