Una dintre invitaţiile interesante din ultimul timp a venit din partea Institutului Polonez din Bucureşti care împreună cu Muzeul Naţional de Artă a găzduit în sala "Auditorium" o seară aniversară Frédéric Chopin. Programul ales a cuprins în afara unor consacrate lucrări pianistice şi pagini din lirica vocală a marelui compozitor de origine poloneză, interpreţi fiind solista Operei Naţionale din Bucureşti Simonida Luţescu şi pianistul Nicolae Dumitru.
Nu mică mi-a fost surpriza intrând în sală şi constatând că multă lume a rămas în picioare, numărul celor veniţi (este adevărat, cu invitaţii) depăşind capacitatea sălii. Greu de spus care a fost secretul... Muzica lui Chopin, talentul organizatorilor sau amândouă.
Personalizarea transcendentă a stilului, varietatea inspiraţiei, simţul nuanţelor, fluiditatea interpretării, libertatea tonală sunt cele care i-au frapat puternic pe contemporani, atât pe Schumann, Berlioz sau Liszt cât şi critica, în general. Sub pana lor, atunci când cuvântul geniu îi este alăturat lui Chopin, el desemnează şi face greu de separat cele două aspecte ale revelaţiei pe care el o reprezintă : o muzică în întregime originală, în forme noi sau reînnoite, o muzică inspirându-se în mod ideal din izvoarele unui folclor în mare parte reinventat şi în sfârşit, un mod absolut nou de ascultare a instrumentului.
Veritabila natură a muzicianului Chopin era compusă în întregime din alternanţe dinamice între seninătate şi dezlănţuiri bruşte de violenţă, între pudoare, retragere în sine şi revoltă neaşteptată, creând imediat un climat vizionar, de tresărire epică. Geniu multiplu cu o sensibilitate bogată, diversă, angoasată, el poate merge dincolo de fantasmele şi de dramele lui personale, fiind capabil de a reflecta alături de acestea, drama poporului său luptând contra oprimării.
"Melodia natală", amestec de nostalgie slavă (zal) şi de bravură patriotică, este la Chopin o prezenţă constantă. Acest aport poate fi descoperit însă transfigurat, "personalizat", chiar şi în mazurci, unde referinţa este directă pe planurile emoţiei şi intenţiei poetice şi doar în mod excepţional pe planul citatului. Chopin apelează mai puţin la reminiscenţe, decât la analogie, "melodia natală" nefiind niciodată mai adevărată la el, decât atunci când o inventează.
Ceea ce frapează astăzi, atunci când examinăm fenomenul Chopin în lume este vitalitatea sa extremă. Şi nu pentru că Polonia a făcut din Chopin un erou naţional, ci pentru că el rămâne, la cel mai înalt nivel, prin creaţiile sale, un fel de test, atât pentru tinerii virtuozi aflaţi la începutul carierei, cât şi pentru gloriile confirmate ale claviaturii. De la Liszt, la Anton Rubinstein şi la Paderewski, de la Cortot, la Horowitz sau Lipatti, Chopin nu a încetat niciodată să fie slujit, într-adevăr, de cei mai mari interpreţi. El rămâne încă, în întreaga lume, unul dintre compozitorii aflaţi cel mai frecvent în repertoriile de concert. Şi bineînţeles, unul dintre cei mai frecvent imortalizaţi pe disc. În catalogul celor mai importante înregistrări istorice, un ansamblu de integrale monumentale permit nu numai o comparaţie la cel mai înalt nivel a unor interpretări remarcabile, deseori opuse (Claudio Arrau sau Horowitz), dar certifică şi apariţia diversităţii interpretative, decurgând din enorma forţă de reînnoire a acestei creaţii.
Tânăra soprană Simonida Luţescu ne-a prezentat o serie de lieduri chopiniene foarte rar cântate la noi, a căror semnificaţie este mai mult istorică, cu atât mai mult cu cât au fost interpretate chiar în limba poloneză. Forţa muzicii chopiniene rămâne însă în repertoriul pianistic, reprezentat de Balada nr. 1 op. 26 în sol minor, Patru mazurci op. 68, Două valsuri op. 69 şi Balada nr. 4 op. 52 în versiunea lui Nicolae Dumitru.
Succesul serii poloneze de la Sala "Auditorium" a demonstrat că nu este obligatoriu ca toţi termenii ecuaţiei unui astfel de concert să fie la înălţime. Este suficientă atractivitatea muzicii şi vocaţia de promotori culturali a organizatorilor şi rezultatul obţinut este un concert reuşit, cel puţin din punctul de vedere al scopului său principal, impactul la public.
Dacă ne gândim la câte recitaluri camerale exemplare, unele chiar extraordinare, găzduieşte Ateneul Român într-o stagiune, seri care nu au parte de mai mult de câteva zeci de spectatori, semnalul de alarmă pe care nu obosesc să-l trag de fiecare dată ar suna cam aşa : public există în Bucureşti; trebuie doar să ştim să-l atragem şi să înţelegem o dată pentru totdeauna că în secolul XXI promovarea unui concert este la fel de importantă (uneori, poate, chiar mai importantă) ca aspectul pur muzical al acestuia.