Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Măsură pentru măsură

Între poli - Măsură pentru măsură


Alice Georgescu

Ziarul de duminică, iulie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Statutul regizorului, în teatrul românesc de astăzi, este unul oarecum complicat. Dincolo de faptul că directorii de scenă au devenit, în acelaşi timp, prea mulţi şi prea puţini, o tradiţie pe cale să împlinească, iată, o jumătate de secol le impune şi, totodată, le îngăduie să se poarte, înăuntrul profesiei teatrale, ca nişte stăpâni absoluţi. Cu toate avantajele şi dezavantajele ce decurg de aici, printre care se numără şi un anume tip de exclusivism: când spectacolul e bun, majoritatea laudelor le primeşte regizorul; când nu, tot aşa...

Silviu Purcărete este unul dintre puţinii "mari" ai regiei româneşti care par să accepte cu egală seninătate, ca în faimosul poem If (Dacă) al lui Kipling (cel cu Cartea junglei), atât elogiile cât şi reproşurile. Poate pentru că are, temperamental, mai mult autocontrol; poate pentru că, trăind şi lucrând destulă vreme în străinătate, a învăţat lecţia modestiei care, cu rare excepţii, este, acolo, un atribut normal al poziţiei regizorului înăuntrul ecuaţiei teatrale. Sau poate pentru că, deplin conştient de propriile puteri şi limite, nu se tulbură când i le semnalează alţii, preferând să mediteze în tăcere asupra lor şi să răspundă doar prin acceptarea provocărilor artistice. Sau poate pentru că puţin îi pasă de critică şi de critici. Sau poate din toate aceste motive la un loc. Sau poate din cu totul altele. Nu contează. If you can meet with Triumph and Disaster/And treat those two impostors just the same, zice Kipling în amintitul poem, atunci, conchide el, you'll be a Man, my son, "vei fi om, fiule" - sau bărbat. E o concluzie care funcţionează, la timpul prezent, şi în cazul de faţă.

Penultimul spectacol regizat de Silviu Purcărete în România, Măsură pentru măsură de William Shakespeare, la Teatrul Naţional din Craiova, a avut premiera în martie sau aprilie 2008; eu l-am văzut în mai 2008, la Bucureşti, în grandiosul Festival Shakespeare. Nu am scris despre el imediat întrucât aveam de gând să văd mai înainte şi "ultimul Purcărete", de la Sibiu (Lulu de Frank Wedekind), ca să obţin o imagine mai bogată asupra muncii regizorului în anul acesta. Din păcate, însă, nu am izbutit să ajung la FITS 2008.

Trebuie spus, mai întâi, că Purcărete este un veritabil specialist în Shakespeare, din a cărui operă a montat copios, şi anume chiar la Naţionalul craiovean (dar şi la Budapesta sau la Londra). Trebuie adăugat, apoi, că relaţia profesională dintre regizor şi "echipa din Bănie", cum zic crainicii sportivi, este veche şi temeinic verificată, Purcărete realizând aici spectacole încă din anii 1980 şi clădindu-şi notorietatea internaţională, după 1990, în colaborare cu actorii conduşi, pe-atunci, de directorul Emil Boroghină. Sunt, toate acestea, împrejurări ce au contribuit la desăvârşirea actualei producţii. Pentru că, după părerea mea, Măsură pentru măsură este unul dintre cele mai bune spectacole ale lui Purcărete.

Deşi e adeseori "atacat", textul (scris în 1604 şi clasificat, în genere, printre comediile autorului) are un grad mare de dificultate, implicând atât un studiu psihologic de fineţe, cât şi o considerabilă desfăşurare de mase. Povestea imaginează o cetate a Vienei ajunsă la o asemenea decădere a moravurilor încât Ducele Vincentio se hotărăşte să-l aşeze vremelnic în fruntea obştii pe nobilul Angelo, reputat pentru inflexibilitatea cu care combate viciul; chiar atunci, acesta semnează condamnarea la moarte a unui anume Claudio, care coabitează cu o domnişoară, fără a fi însurat cu ea; suava Isabella, sora lui Claudio, novice la o mănăstire, vine să implore iertarea fratelui; Angelo se îndrăgosteşte de ea şi îi propune onerosul schimb (o viaţă pentru o noapte) aproape sub ochii Ducelui, care, deghizat în călugăr, îşi supraveghează atent atât oraşul, cât şi locţiitorul; în urma unor peripeţii complicate, Angelo este "dat pe faţă" şi pedepsit să se însoare cu fosta soţie, abandonată, în timp ce Ducele însuşi o va lua în căsătorie pe casta Isabella. Acesta e firul principal al poveştii; pe lângă el curg o serie de acţiuni secundare şi un mare număr de personaje - fiecare, cu rost şi fizionomie netă, precum, de pildă, libertinul Lucio, care e simultan comentator al conflictului şi pion al lui. Cum ziceam, e o piesă grea.

Ceea ce a reuşit, înainte de toate, Purcărete a fost o lectură clară şi nuanţată a textului, în acelaşi timp previzibilă şi surprinzătoare, în care toate elementele şi detaliile se îmbină şi îşi răspund într-un tablou de extraordinară frumuseţe şi desăvârşit echilibrat. Autor atât al scenografiei cât şi al desenului luminilor, regizorul construieşte o mizanscenă aparent simplă, în care pereţii mobili ai "cutiei" scenice, netezi şi cenuşii, se intersectează, la schimbările de loc sau timp, asemenea unor săbii de oţel, prinzând între ei, ca pe nişte insecte, personajele; îmbrăcate în costume elaborate, ce marchează epoca rămânând atemporale, acestea par a evolua pe trasee fixe, inexorabile, întretăiate doar de volutele lui Lucio (Sorin Leoveanu), un fel de "nebun" sui-generis şi, în această calitate, oponent direct al perfidului Duce (Ilie Gheorghe). În interpretarea excepţională a celor doi actori, aceste două personaje devin pilonii spectacolului, polii - viaţa naturală, autentică, vie în "păcătoşenia" ei, şi viaţa socială, artificială, pietrificată, fals morală - între care oscilează Angelo (Valentin Mihali, cu o "mască" formidabilă de puritan învins de instincte) şi Isabella (foarte tânăra Ana Ularu, cu o ambiguitate în sine excitantă), Claudio (Adrian Andone) şi Julieta, iubita lui (pregnant desenată de Romaniţa Ionescu), Mariana, ex-soţia lui Angelo (Cerasela Iosifescu), şi sfetnicul Escalus (Valeriu Dogaru). În partea cealaltă, a lumii definitiv "pierdute", colcăie cu veselie lugubră figuri ieşite, parcă, din pânzele lui Bosch ori din cartoanele lui Goya, precum codoaşa Overdone (foarte bună, Iulia Lazăr), "puşcăriaşul decăzut" Barnardine (perfectă, schiţa lui Valer Dellakeza) ori slujitorul Pompey (Nicolae Poghirc). Muzica lui Vasile Şirli ritmează dansul macabru al viziunilor tulburătoare pe care le evocă spectacolul. Un spectacol sceptic, sarcastic şi amar. Un spectacol despre om şi oameni.



 Toate articolele despre Măsură pentru măsură


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Alice Georgescu


Alte articole

 Dualitatea binelui şi a răului în Măsură pentru măsură, Venera Dimulescu
 Galerie foto - Măsură pentru măsură, Mihaela Marin
 Iubitul, respectatul nostru dictator - Măsură pentru măsură, Iulia Popovici
 Zidurile mobile ale răului - Măsură pentru măsură, Magdalena Boiangiu
 Galerie foto - Măsură pentru măsură, Maria Ştefănescu
 Toate articolele despre Măsură pentru măsură


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer