Discuţia propriu-zisă (între cei trei: Jderescu, Mănescu şi Pişcoci) ocupă cam jumătate din film - şi tot timpul de emisie al televiziunii locale a zisului Jderescu. Dar "revoluţia" (sau lipsa ei) este prezentă tot filmul, în fiecare cadru: este, şi nu este. A fost, şi n-a fost. Dacă a fost - ca un fapt clar pentru toată lumea şi netăgăduit de nimeni -, atunci discuţia din platoul de televiziune este inutilă; dacă n-a fost, aşijderea (sau "aşijderescu"). Geniul moldoveanului Porumboiu este că şi-a plasat povestea în intervalul acesta dintre "a fi sau a nu fi", care la Shakespeare era tragic, iar la Caragiale este comic. A fost sau n-a fost? este 100% caragialian, clasa Căldură mare: o întrebare fără răspuns, deşi este pusă insistent, repetat, excedat în micul studiou în care se face cald, deşi afară e iarnă.
Acest interval (care poate fi pasul de la sublim la ridicol) mişcă acţiunea, dar "acţiunea" este - în mod evident - staţionară: cele trei personaje şed, efectiv, pe scaunele indicate de regie (a emisiunii şi a filmului). Şed şi aşteaptă răspunsul la întrebarea din titlul emisiunii, care este şi întrebarea şi titlul filmului. Numai că se-ntîmplă ca-n replica aceea a lui Mazilu: "Eu am ridicat problema, eu o bagatelizez." Adică nu se întîmplă nimic. Locul din film este oraşul unde nu se întîmplă nimic - cu atît mai puţin o "revoluţie". Iar filmul este povestea acestui nimic, adică a unei absenţe. Ce poate fi mai "minimalist"? Paradoxal, nu doar nimicul însuşi (adică "zerorevoluţia"), ci discuţia dacă "aşa ceva" a existat... Jderescu asta face: ia un subiect cvasi-inexistent şi-l umflă pînă la dimensiunile unei "dezbateri" - politice şi, de fapt, existenţiale. Porumboiu face exact invers: ia un subiect mare, greu şi grav şi-l priveşte prin celălalt capăt al binoclului - unde se vede mic, uşor şi ridicol. Jderescu încearcă să vadă "a fostul" "n-a fostului"; Porumboiu ne arată "n-a fostul" "a fostului".
Laconismul retoric din Căldură mare (în care, să nu uităm, "feciorul e un stupid"!) a devenit faconda (re)productivă din A fost sau n-a fost? - pentru că, deşi caragialian, filmul rămîne, totuşi, moldovean! Cei doi invitaţi nu au prea multe lucruri de spus (unul, bătrînul Pişcoci, nici n-a fost acolo, celălalt, Mănescu, doar zice c-a fost; a fost sau n-a fost), dar vorbesc, totuşi; turuie, evocă, explică, îşi "amintesc". Emisiunea trebuie umplută cu vorbe, iar moldovenii sînt sfătoşi. (Oare cum ar fi fost A fost sau n-a fost? dacă s-ar fi petrecut într-un orăşel ardelenesc - la Turda, să zicem?...) Faconda aceasta umple, de fapt, "intervalul", demonstrînd că se poate vorbi, de fapt, despre orice, chiar şi despre lucruri pe care nu le cunoşti - dacă există bunăvoinţă. Or, bunăvoinţă există: moş Pişcoci lasă baltă treburile (care nu există) şi vine la emisiune (ba are, chiar, inspiraţia comparaţiei cu felinarele!), iar Mănescu, profesorul, nu poate refuza invitaţia lui Jderescu întrucît a tot spus în dreapta şi-n stînga cît de viteaz a fost el la "revoluţie" (care n-a fost), după statuia din faţa Primăriei... Jderescu are, şi el, bunăvoinţa de a căuta, în dicţionare, citate din Platon şi Heraclit pentru a-şi umfla (în pene) emisiunea: micul lui monolog de la-nceput este irezistibil, irepresibil şi dărîmător de comic nu doar pentru că spectatorul ştie cum şi-a pregătit Jderescu discursul (= luîndu-şi notiţe) şi nu numai pentru că Platon şi Heraclit, în gura lui Jderescu (cu figura lui iramplasabilă de inginer silvic), sună al dracu' de amuzant, ci şi - mai ales - pentru că numele acelea sforăitoare, şi "pildele" acelea răsunătoare, nu fac altceva decît să pregătească terenul non-glorioasei înfrîngeri finale. Începute în forţă (sub privirile stupefiate ale convivilor), discursul şi emisiunea nu pot decît capota la fel de patetic. Precum Revoluţia însăşi, devenită "revoluţică" (aşa cum ai spune "ciorbiţă de văcuţă şi fripturică cu cartofiori prăjiţi"), Platon şi Heraclit sînt precum postamentul de marmură pe care e aşezat, cu emfază, un borcan cu gogonele: specia definitivului ajunge specia diminutivului.
Dar laconismul nu dispare cu totul: el a trecut în cadru. Atunci cînd Jderescu îi arde una operatorului care "bîţîie" camera, filmînd din mînă, gestul lui nu este doar ironic - la adresa "fitzelor de bucureştean" ale acestuia: "Toţi învăţaţi meserie şi-apoi plecaţi la Bucureşti!" -, ci şi autoironic: Porumboiu pune ghilimele pe propriu-i minimalism. Dar este o dublă autoironie, pentru că numai aşa trebuia filmat filmul său: de pe trepied, sec, în cadre fixe şi lungi (tăieturile în plan apropiat, din timpul emisiunii, sînt o licenţă care putea să lipsească...). Poverismul "esteticii" televizuale nu a dat niciodată rezultate mai suculente, şi aproape că avem certitudinea că modalitatea de filmare a emisiunii lui Jderescu a influenţat restul filmului - şi nu invers! Există aici, desigur, şi lecţia unui minimalism deja-canonic (Jarmusch, Kaurismaki, poate şi Moretti din Caro diario...), dar Porumboiu reuşeşte un lucru cu adevărat entuziasmant: relaţia organică dintre fond şi formă, în care "influenţele" devin mai degrabă o cîrcoteală critică. Mai mult: trecerea de la comic la melancolic (melancomicăria, nu alte cuvinte) este rezolvată neted tocmai pentru că regizorul va fi păstrat, de-a lungul filmului, aceeaşi neutralitate empatică, în care scurtul "accident" (filmarea din mînă) serveşte drept delimitare stilistică. A fost sau n-a fost? nu este, doar, cel mai entuziasmant debut în filmul românesc de după 89, ci şi unul dintre acele filme româneşti (extrem de puţine: Reconstituirea, Probă de microfon, Secvenţe, O lacrimă de fată) în care chestiunile legate de meseria de cineast sînt "discutate" subtil şi discret. Iar faptul că pînă şi aceste chestiuni sînt aduse în discuţie printr-un gag este încă un lucru inteligent!
Aşadar: care să fie sursa comicului (uriaş, invers proporţional cu minimalismul mijloacelor) din acest film? Pe scurt, aş spune că el provine din cumulul elementelor deja menţionate - cu, totuşi, o constantă definitorie: a vedea ceva mare ca pe ceva mic. Porumboiu însuşi, ca artist, se află în acel "interval" amintit: inspiraţia îl ajută să găsească soluţii, iar inteligenţa îl obligă să le bagatelizeze. Dacă am putea defini cool-ul drept arta de a nu părea ceea ce este evident că eşti, atunci Porumboiu ar cîştiga detaşat la această categorie. El este, de fapt, inversul absolut al lui Jderescu: îşi ascunde referinţele, în loc să le afirme în gura mare. Faptul că vedem în A fost sau n-a fost? ecouri din Caragiale, Ionesco sau Beckett (sau Mazilu) poate fi doar efectul unei perspective rigid-culturale, pe care maliţia bonomă a lui Porumboiu o tematizează la mişto. Iar faptul că putem "citi", în povestea trist-comică a celor trei prizonieri din televizor (invitaţii unui talk show sînt la fel de captivi ca şi telespectatorii), în acelaşi timp o parabolă "zen" şi o comedie de moravuri, eventual la fel de pilduitoare, nu face decît să demonstreze că - într-adevăr - less is more. În toate cazurile, ingenuitatea ingenioasă a filmului lui Porumboiu - comedie mută în care personajele vorbesc cu inserturi sonore locvace şi ventriloce, ca un karaoke după Nimic - deconstruieşte "Revoluţia" (şi, implicit, Televiziunea) cu ceva din verva calmă a Videogramelor... lui Ujică & Farocki, postulînd astfel, poate, încă un interval - unul în care întrebarea se pune altfel: a fost, n-a fost... oare mai contează?
Citiţi scenariul filmului A fost sau n-a fost?, un volum publicat de Editura LiterNet.