Înc-o ţeapă, înc-un jaf - Ca$h

Nu e Cacealmaua (din păcate!), dar nu-i nici o cacealma (din fericire!). Oricum, asemănarea cu inegalabilul The Sting al lui George Roy Hill e fatală - în ambele sensuri: cel de "inevitabil", şi cel de "ucigător". Păcat - căci, luat ca film în sine, fără nici un rapel exterior, Ca$h rămâne destul de drăguţ. Începe cu o ţeapă ingenioasă, care imediat o ia razna, apoi sare peste câţiva ani, urmărindu-i consecinţele pe termen lung, şi se avântă într-o cavalcadă de furturi, escrocherii şi farse jucate de un număr de personaje de-a dreptul indigest, toate convergând treptat spre o mare lovitură. Evident, poliţia e foarte prezentă şi ea - pe multiple planuri, căci nici gaborii nu-s uşă de biserică, aşijderea corupţi precum colegii lor români, deci şi prin urmare urmăriţi de-o D.N.A. a lor care nici aia nu e ceea ce pare a fi... şi, într-un târziu, ajungem la concluzia că toţi sunt alţii decât zic, şi-n nimeni nu poţi avea încredere (ceea ce ne duce cu gândul, mai ales, la ultimul dintre Pirates of the Caribbean); conform reţetei, cine n-a fost cuminte face crize c-a rămas cu ochii-n soare (la propriu!) într-o şalupă fără carburant în largul Mediteranei, în timp ce toţi - da' toţi ceilalţi - parteneri şi foşti (aparent) adversari deopotrivă, pupat balcon hotel lux Monte Carlo, cu pahare de şampanie. Şi halate flauşate albe ca zăpada.

Totu-i bine şi frumos, la cel mai comod nivel cu putinţă. Scenariul curge, te ţine, te duce, da' nu-l dă inventivitatea afară din casă (decât, poate, mai degrabă cantitativitatea). În plus, deznodământul e de-a dreptul tras de păr, prin disproporţionalitatea mizei: adică s-au complicat cu ditamai farsalionul sofisticat-ditirambic, doar ca să ţepuiască pe... (nu spun cine, să nu vă tai cheful - chiar ar fi păcat, la un anumit nivel, aşa, mai modic)...? Fugi d-aci!

La fel de modic stau lucrurile şi pe parcursul care ne poartă spre apoteoticul final: nici una dintre loviturile care abundă nu-i la fel de precis articulată ca-n Mission: Impossible şi alte filme cu spargeri şi prefăcătorii de milioane, dar nici atât de căznită ca-n trilogia (pân-acum) Ocean...; sunt pur şi simplu reuşite cu sclipiciuri mărunt-superficiale - şi, în plus, le salvează ritmul săltăreţ şi umorul. Şi regia - lăudabilă, în aceiaşi parametri, plus câteva artificii binevenite: folosirea îndemânatică a caşetărilor, când se vizualizează planurile de acţiune (ca un rapel voit - sper! - la anumite leit-motive stilistice de-acum treizeci de ani, instilând un binevenit parfum retro), şi a efectelor fast-forward / rewind (à la Funny Games U.S.), apropo de variantele de contingenţă - unul dintre cele mai amuzante momente ale filmului, care-i dă lui Jean Dujardin posibilitatea să le cârpească în paralel şi pe Valeria Golino (păcat - fata face o figură simpatică în film, cu ochii ei straniu-tragici), şi pe Alice Taglioni (slavă Domnului - e mai insipidă ca o femeie gonflabilă dezumflată!), spre satisfacţia perversă a lui Jean Reno (care-i fermecător-rutinat şi atât). Din păcate, deşi destul de muncite, nici unul dintre personaje nu are farmecul delicios-pervers al lui Henry Gondorff şi Johnny Hooker, şi nici negativul divulgat la sfârşit nu se compară cu adorabil-nătântolul de Doyle Lonnegan.

Aşa că uitaţi de Cacealma (dacă puteţi...!) şi clătiţi-vă ochii şi neuronii pentru o sută de minute în cap. Şi-n coadă.

4 septembrie, 2008, h. 03:45-04.24
Bucureşti, România

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.