Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  WALL-E

Calitate - WALL-E


Andrei Gorzo

Dilema Veche, septembrie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Noul lungmetraj de animaţie al studiourilor Pixar, WALL-E, începe cu un cîntec vechi (din musical-ul Hello, Dolly!) şi cu o vedere de sus asupra unui mare oraş. La început, nimic nu mişcă printre zgîrie-nori. Apoi vedem o mogîldeaţă rulînd pe străzi. E un Waste Allocation Load Lifter Earth-Class sau WALL-E, adică un robot gunoier. Capul lui e un binoclu, picioarele lui sînt nişte şenile, trunchiul lui e o cutie în care strînge şi compactează gunoiul. Şi atunci vedem că unele dintre turnurile pe care le-am luat drept zgîrie-nori sînt construite din cuburi de gunoi compactat puse unul peste altul.

Sîntem în jurul anului 2800 şi Pămîntul a devenit de mult nelocuibil din cauza poluării. Nu mai există decît roboţelul acela care continuă să facă ce-a fost programat să facă. Dar Wall-E nu e o cutie de gunoi oarecare, ci una cu sentimente. Originea sensibilităţii lui (o are din fabricaţie?, i s-a format pe parcurs?) e un mister de care filmul nu se atinge - e un dat. Wall-E e fascinat de unele dintre obiectele pe care le găseşte în gunoi: o linguriţă, o brichetă Zippo, o casetă VHS cu Hello, Dolly!. Locuinţa lui e plină de asemenea comori. Uneori, pămîntul se cutremură şi vomită toxine, şi atunci Wall-E se cuibăreşte pe unul dintre rafturile sale de jucării, devenind una dintre ele; capul şi şenilele lui dispar în cutia trunchiului şi nu mai rămîne pe-afară decît un braţ metalic, cu care Wall-E leagănă raftul ca să se liniştească. Patosul acestor secvenţe e de-a dreptul maiestuos. Pe de altă parte, el are şi o componentă kitsch. Wall-E seamănă cu E.T. (şi are aproape aceeaşi voce orăcăită), dar revedeţi capodopera lui Spielberg şi veţi observa că acesta - spre deosebire de regizorul lui WALL-E, Andrew Stanton - nu încearcă să ni-l înghesuie în inimi pe eroul său chiar de la început, ci mai întîi ne lasă să-l cunoaştem un pic. Pe de altă parte, Stanton nu prea are de ales: în momentul în care îşi aruncă spectatorii (mulţi dintre ei, copii) într-o lume atît de neliniştitoare, în care aceştia trebuie să se orienteze din mers (fără o expoziţiune care să stabilească de la bun început în ce an sîntem, ce s-a întîmplat şi unde au plecat oamenii), fără altă companie în afară de Wall-E, el îşi asumă un pariu atît de greu încît e obligat să-l facă pe Wall-E cît mai ataşant, cît mai repede.

După vreun sfert de oră îşi face apariţia şi EVE. EVE e o roboţică (pe numele ei întreg, Extraterrestrial Vegetation Evaluator) şi, după cum aflăm mai tîrziu, a fost trimisă de urmaşii noştri - refugiaţi la bordul unei staţii spaţiale - în căutarea unor eventuale semne de revenire a vieţii pe Pămînt. Wall-E îi arată comorile lui şi între ei se leagă o idilă. Magia e şi aici un pic răscoaptă, dar, oricum, un moment ca acela în care se uită amîndoi, fascinaţi, la flacăra brichetei lui Wall-E, denotă o înţelegere a cinema-ului - o înţelegere a faptului că adevăratele momente de graţie cinematică nu depind de tehnologie, ci de ingredientele cele mai simple - care în ziua de azi e greu de găsit în filmele altor studiouri. WALL-E nu e una dintre capodoperele Pixar. O capodoperă e Ratatouille: are o poveste cu mai multe niveluri, are personaje mai bune şi ajunge la inima spectatorului pe căi mai curate. Dar chiar dacă povestea din WALL-E nu e de aceeaşi calitate, calitatea spunerii ei ridică filmul deasupra oricărui alt blockbuster din vara asta.

Din momentul în care cei doi roboţei ajung la bordul staţiei spaţiale, filmul se transformă într-o satiră a societăţii de consum. Acest refugiu e undeva între un mall şi o superstaţiune de odihnă - un mediu creat anume pentru a-i împiedica pe refugiaţi să se gîndească la situaţia lor. Roboţii fac totul în locul lor, astfel încît ei să se poată dedica exclusiv experienţelor virtuale. Muşchii li s-au atrofiat tot mai mult de la o generaţie la alta şi au ajuns să nu mai interacţioneze deloc. Despre acest discurs ideologic se pot spune multe: se poate spune că e oarecum clişeistic, după cum se poate spune că merită repetat oricît de des şi că e deosebit de important să ajungă la copii. Dar pentru mine cel mai important e faptul că, aşa cum e construit, nu pare un discurs: totul reiese din acţiune - toate apropourile astea le prindem din mers, în timp ce încercăm să ne orientăm la bordul staţiei spaţiale, să-i înţelegem geografia şi organizarea. Sînt atîtea gaguri şi detalii în fiecare cadru încît ne e imposibil să prindem totul dintr-o singură vizionare; dar, indiferent cîţi roboţei mişună prin cadru şi cîte chestii fac, niciodată nu ratăm acel lucru pe care regizorul vrea să-l vedem. Atunci cînd ne dă cîte un cadru de debandadă văzută de sus, el nu mai vrea să vedem acţiuni şi personaje, ci aranjamente artistice, uşor hipnotice, de forme şi culori mişcătoare. Fiecare producţie Pixar arată parcă şi mai spectaculos decît cea dinainte.




 Toate articolele despre WALL-E


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 În căutarea umanităţii - WALL-E, Lucian Maier
 Odiseea spaţială WALL-E, Alin Ludu Dumbravă
 Roboţei şi emoţie pură - Wall-E, Andreea Chiriac Hentea
 Wall-E, un E.T. cu capu-n jos, Iulia Blaga
 Inspiraţie şi talent - Wall-E, Mihnea Columbeanu
 Toate articolele despre WALL-E


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer