Se spune că e nevoie de trei ani pentru ca o relaţie să se consolideze. La fel, de şapte pentru o căsnicie. Nimeni nu s-a gîndit pînă acum să vehiculeze astfel de numere pentru proiecte culturale. "Dramaturgia Cotidianului", programul de cercetare şi creaţie al Facultăţii de Teatru şi Televiziune din Cluj, o face: cinci e cifra magică.
Pentru că cinci e număr impar, de dragul echilibrului, echipa DC a beneficiat de un partener (cel mai important) cu soţ: Teatru 74 din Tîrgu-Mureş. Dar şi de spontanul şi entuziastul parteneriat cu Universitatea de Artă Teatrală a locului. Anul acesta, acolo ne-am instalat tabăra: într-un oraş ardelenesc (după dubla rundă oltenească de Tîrgu-Jiu din 2006 şi 2007) cu aproape 150.000 de locuitori din care să ne extragem subiecţii. Ce subiecţi? La fel ca vara trecută, tinerii între 15 şi 25 de ani (limite maleabile, în fond), pe care să-i căutăm la preferinţe culturale, cercuri sociale şi proiecte existenţiale. Cortul "mai mic", cel de workshopuri şi diseminare a seminţelor culese de pe teren, a fost înfipt, cum spuneam, în bastionul Teatrului 74, păzit cu străşnicie de directorul Nicu Mihoc, o gazdă nu doar tolerantă şi răbdătoare, ci şi cu multă, multă bună dispoziţie.
De bună dispoziţie s-au făcut vinovaţi mai ales participanţii. Adică, să ne-nţelegem: de o dispoziţie bună de muncă. Pentru că, în pur stil socialist (pardon, ne scuzaţi!), cincinalul DC, înfăptuit aşa cum trebuie, în cinci ani, nu în patru şi jumătate, s-a sărbătorit prin muncă. În primul rînd, prin acel "supliciu" care nu depinde nici de teren, nici de disponibilitatea fizico-afectivă a taberiştilor şi care există în fiecare an: workshopurile şi întrunirile de "analiza muncii" (care nu, nu au fost, à la Mazilu, mai importante decît munca însăşi!).
Începutul a fost, desigur, selectarea preferenţială a temelor şi subiecţilor. Se anunţă aşa: patru idei care mor în faşă (manelişti, neo-hippies, consumatori de droguri şi tineri care se angajează la ştrand pe perioada de vară), una care se transformă pe parcurs (geografiile/traseele urbane zilnice a trei generaţii) şi cîteva mai consistente, care, mai mult sau mai puţin, se consolidează pe parcurs, acolo, în teren: tinerii şi religia, tinerii şi hi5-ul, tinerii şi politica.
Mai productive însă decît workshopurile de reportaj şi interviu (aflate sub oblăduirea Mirunei Runcan şi a subsemnatului) s-au dovedit, în ultimă instanţă, cele de dramaturgie, coordonate de C.C. Buricea-Mlinarcic (pentru avansaţi) şi Raluca Sas-Marinescu (începători/amatori). Productive, pentru că nu e de ici, de colo - numărul pieselor ce se preconizează a fi finalizate pînă în septembrie 2008: şaisprezece. Da, 16. Nici mai mult, nici mai puţin. OK, asta punînd la socoteală şi piesa invitatului special al taberei, dramaturgul Mihai Ignat. Dar, în fond, de ce n-ar fi luată în calcul?
Alcătuirea predilect Man.In.Fest-ă a taberei (pentru nelămuriţi, www.maninfest.ro) se vede cu ochiul liber în subiectele pieselor şi ale scenariilor, multe dintre ele pornind sau abordînd, cel mai probabil neintenţionat (dar asumat), teme de dosar abordate deja în revistă sau "în pregătire": părinţi şi copii, hybris-uri cotidiene, religii individuale, istoria personală versus istoria colectivă, ca să nu mai vorbim de relaţia subterană dintre Asian invasion şi piesa manga a Ralucăi Sas-Marinescu.
Pentru că munca n-ar fi muncă fără distracţie, ne-am "contrapunctat" cu doze ponderate de filme, dar, spre deosebire de alţi ani, ne-au interesat mai degrabă structurile decît tematica lor. Am trecut de la Haneke (Benny's Video) la Gus van Sant (Paranoid Park), prin Luc Besson (Leon) şi Tony Gilroy (Michael Clayton). Ne programaserăm şi franţuzeasca delicatesă - cu răvăşitorul titlu De battre mon cœur s'est arrêté -, dar am uitat DVD-ul acasă. Next time, maybe!
Şi-au mai fost şi nişte sute de litri de bere şi chintale de pizza şi cel mai bun tiramisu mîncat vreodată (din pahar) şi un pic de chinese. Şi un oraş superb, populat de feţe amabile şi senine. Şi puţini timpi morţi. Şi milioane de poveşti. Şi, mai ales, o energie contaminantă, stimulatoare. Care promite solemn să fie confirmată prin diseminările ce vor urma şi prin suplimentul Man.In.Fest.
Cinci ani înseamnă 60 de luni. Înseamnă 1.800 şi ceva de zile. Mai departe, nu mai despărţim ceasu-n patru, că ne ia cu ameţeală. Dar, în orice caz, perioada asta, dincolo de realizări şi umflat în pene, e, în primul rînd, una de responsabilizare. Ne auzim/vedem/citim, începînd din octombrie 2008, la spectacolele-dezbatere programate deja la Alba Iulia, Cluj, Tîrgu-Mureş, Braşov şi Bucureşti. Ne reîntîlnim cu munca de teren la anul!