Zîmbet de Mona Lisa / Mona Lisa Smile

Iat-o pe Julia Roberts pe post de pionieră a feminismului. În frumoşii ani '50, în chip de profesoară de istoria artei care ajunge la unul dintre cele mai conservatoare şi de bună condiţie colegii americane, ea îşi depăşeşte timpul şi la capitolul straie, purtînd ii flower-power şi jersee sobre, maron, de intelectuală obişnuită cu pantofii fără toc. Profesoara Katherine Watson nu e o fată bătrînă, aşa cum o cred la început fetele în floare care o dau gata la primul curs, pentru că vin cu lecţia deja învăţată pe dinafară. Katherine Watson (care e coafată ca să semene puţin cu Katherine Hepburn, şi nu degeaba are un iubit lăsat prin California, dar nu răspunde avansurilor profesorului de italiană care, ca demn reprezentant al naţiei, are privirile alunecoase şi vocea fermecătoare. În schimb, profesoara "pe care bărbaţii n-o vor pentru că e trecută de 30 de ani" îl refuză pe iubitul venit din California cu inelul de logodnă în dinţi şi îi face vînt şi profesorului care a minţit-o cînd i-a spus că a făcut războiul în Europa.

Asta pe plan afectiv, de altfel cel mai şubred în acest film de propagandă. Folosindu-se de diafilme, asezonate cu replici parcă făcute pentru Oscar, Julia Roberts pare sora mai mică a lui Robin Williams din Cercul poeţilor dispăruţi, dispusă să nu-şi negocieze slăbiciunile cu jivinele din amfiteatru, ea adulmecă imediat frica, e gata să intre franc în vieţile fragede ale acestor fete ca să le arate că nu trebuie să fie soţii drăguţe, ci să fie ele însele. Din familie fetele au fost educate că şcoala nu le serveşte decît în CV, pentru măritiş. Că, aşa cum spune eroina, colegiul e făcut ca le să umple timpul pînă cînd intră în biserică. De altfel, programa e în aşa fel concepută încît tinerele să semene mamelor, un rol important fiind acordat orelor de conversaţie, elocinţă şi etichetă. Conform însă bancului pe care îl ştim, cel cu şcoala de dans şi bune maniere, "subversiva" profesoară seamănă sămînţa feminismului şi, folosindu-se de teoriile despre artă, minează vechile teorii despre cum e bine să fie o femeie.

Pentru că eroina predă ce predă, arta e întoarsă de scenarişti în aşa fel încît să ajute povestea şi mesajul ei. De aici cam facila interpretare a "Mona Lisei" şi cea cu "lucrurile nu sunt ce par a fi". De altfel, totul pare pus în slujba mesajului, ceea ce face filmul destul de tezist pe alocuri şi foarte melodramatic la final. Cercul poeţilor dispăruţi era într-adevăr emoţionant, deşi şi acolo simţeai şantajul.